sentimentul de oare e?

Dupa cursul de inot. La vestiar, ma imbrac. Ma gandesc la ce vreau sa fac in continuare. Sa completez foaia cu cat am lucrat in ultimele doua saptamani ca sa primesc salariul mai repede? Sa ma asez in fata unui comp ca sa scriu pe blog? Sa ma duc acasa ... ? Si deodata imi dau seama! Casuta postala!!! Trebuie sa merg la casuta postala! De cateva zile astept un plic, si intrebarea care scoate capul la lumina este, foarte natural, "Oare a venit?"... Ma imbrac fulgerator si pornesc grabit la subsolul universitatii, unde se afla 80% din casutele postale. Inclusiv a mea. Mai am doi pasi pana ajung in dreptul ei. Cu putina ingrijorare, incerc sa vad daca e ceva inauntru, in timp ce ma apropii. Nu se vede nimic. Poate totusi inca n-a venit ... Inca un pas. Am ajuns fata in fata. La prima vedere, nimic. Ma uit mai atent, in toate ungherele intunecoase, si "Da, e!" Formez combinatia corecta de la micul meu seif academic, si o iau in mana. E de la ea. Rasuflu usurat, dar inima-mi a si luat-o la fuga. Ma intreaba "oare ce e inauntru?"

Sper ca am reusit sa va redau sentimentul de "oare e?". Asa cum spune prietenul protagonistului din Vanilla Sky, "the sweet is not as sweet without the bitter". Da, intrebarile si asteptarea dau nastere farmecului. Fara ele, totul ar fi deosebit, dar ceva ar lipsi. Ca specie umana, avem nevoie in egala masura si de urat, si de frumos. Ca sa le putem aprecia. Avem nevoie si de tragedie, si de comedie. Ca sa le putem distinge. Avem nevoie si de bine si de rau. Ca sa ne dam seama ca mereu putem sa mai facem bine. Ca sa nu uitam. Ca sa fim fericiti.

cu mana ei ...

... sunt marcate foile pe care le tot gasesc in casuta mea postala ! Merg, caut cu nerabdare casuta, de multe ori ma uit la alt numar si ma entuziasmez, si apoi ajung la casuta mea. Si cand vad un plic asezat oblic prin ferestruica pentru pitici, incep sa formez cifrul cu atentia unui ceasornicar elvetian, sa pot salva din captivitate randurile colorate de pe hartia frantuzeasca. Azi dimineata, acum 2 ore, am gasit doua scrisori de la tine, Andreea, si mi-au incalzit sufletul. Sunt cel mai fericit om de pe Pamant !!!

A urmat cursul de inot. Proful ne-a pus sa ne incalzim mai mult decat de obicei, pentru ca apoi sa facem "jump-starts" ... N-am priceput din prima ce inseamna jump-starts, dar aveam sa aflu curand. Mai ales atunci cand ne-a pus pe toti sa iesim din piscina si sa ne aliniem la margine. Dar cel mai mult atunci cand ne-a explicat cum sa facem sa sarim in apa, cu capul inainte. M-am fortat sa ma arunc inainte, mi-am reprimat instinctele care-mi strigau "N-o face!!! Nu baga capul inainte, mai prostule!"... La sfarsitul cursului, aud cum imi spune proful "Good progress today, Andrei !".

brb :D

Inca o saptamana...

Se pare ca pt mine saptaman se termina miercuri seara, fiindca atunci ma simt eliberata de cea mai grea povara... atat timp cat nu mai trebuie sa ma trezesc pe intuneric, pot munci oricat!

O unealta noua de la Google e in probe pe desktopul meu. Printre altele, imi afiseaza si fotografii din fisiere pe care eu i le-am indicat, intr-un mic slide-show, in coltul ecranului... incontinuu. daca le dau pe Fast Forward, imi inteleg foarte bine viata, o pot rezuma in minte in numai cateva flashuri, nu insa si in cuvinte. Voi incerca exercitiul iar si iar, pana cand voi reusi sa dau glas flashurilor.

Cateva lucruri noi de povestit, fara "Draga jurnalule" si fara "Sa vezi, fata, ce mi s-a intamplat!". Metrourile de pe linia D, m-am convins de acum de ceva vreme, merg singure. Sunt probabil foarte bine automatizate, ghidate cu telecomanda, ceea ce stiu e ca nu sunt nici trase, nici impinse, fiindca in fiecare dintre capetele unde ar trebui sa fie un mecanic e cate un geam enorm brazdat de o bara si in fata geamului sunt banchete pt calatori. Daca te asezi in fatza, simti ca esti impins cu putere intr-un hau, uitandu-te pe geam; daca te asezi in spate, ti se pare ca un aspirator enorm si nevazut te smulge cu putere din statie, tot mai adanc in tunel.

M-am imbolnavit din nou si a fost fermecator sa ai febra duminica seara, sa fiu in pijamale la ora 19 si sa impart o patura groasa, cand intr-o camera, cand in alta, cu prietene la fel de bolnave si de "febrile". Nu mai tin minte numarul ceaiurilor baute, nici al servetelelor consumate, stiu numai ca in seara aceea de febra m-am simtit mai lucida decat oricand si ca simteam nevoia sa impartasesc, sa glumesc, sa argumentez, sa demonstrez, sa rememorez, intr-un cuvant, sa vorbesc.

Magloire a ras azi de mine ca sunt imbracata in rosu din "cap pana-n pantofi" (da, aveam pantofi rosii, nu radeti... si caciula!) si i-am raspuns ca m-au enervat cursurile de azi si "je suis devenue toute rouge".

Si, apropo de cursuri, despre sindromul "girafa din Madagascar" (cine n-a vazut filmul, nu ma poate ajuta sa-mi amintesc cum o chema, dar ceilalti...?)... sufar de sindromul "girafa academica din Lyon". Nu exista saptamana in care, convinsa ca Mp3-playerul inregistreaza in legea lui si nemaireusind sa tin ochii deschisi, sa nu adorm la cate un curs-doua. Cateodata, ca azi, mai raman si cu stiloul deschis. Mi se intampla asta si in Bucuresti si chiar la liceu. Si nu cred ca se numeste plictiseala...

Dar despre toate acestea, intr-o emisiune viitoare...

Cum ar spune dragul meu, "Noapte buna, copii!"

Despre Elvetia, pistrui, "Lumea"

Sambata in zori ne-am urcat in autobuzul care duce la gara... eram numai doua, dar ne doream foarte mult sa vedem Geneva... am pierdut primul tren, asa ca l-am luat pe al doilea, care ajungea in oras dupa pranz. Am pierdut vremea cu un "Le Monde" de 2,5 euro, editia de sambata, cu supliment pe care nu l-am citit si cu 4 pagini de stiri care au fost publicate in cursul saptamanii in New York Times... Stiri in engleza in Le Monde? Ce bizar... Bineintele, Raluca m-a acompaniat cu lunarul "Le Monde Diplomatique", parca mai putin de stanga decat cotidianul. Acuma am inteles de ce la facultate "Trebuie sa cititi Le Monde in fiecare zi" a fost primul lucru pe care l-am auzit de la profesori. Si de ce studentii manifesta mereu impotriva lui "Sarko" chiar in sanul universitatii, de ce se urca la catedra si iau microfonul si striga convulsiv in el, iar profesorul, impasibil, ii lasa sa isi faca numarul. La fel si marea masa a studentilor.

La gara Conivain din Geneva, muzica lautareasca... tigani romani cu acordeoane si viori, parca totusi ceva mai scuturati decat cei de la Gara de Nord... dintre cei care "s-au realizat". 5 franci (1,63 franci=1 euro) biletul de autobuz pentru toata ziua, 6 franci un covrig cu susan, 285 de franci o pereche de cizme, 3000 un ceas Rolex, 10 un meniu MacDo. Pe asta din urma l-am si incercat... Cartofii trimiteau cu gandul la steagul Elvetiei. Erau insa facuti dintr-un fel de piure intarit, prajit.

Un parc mare de tot era aproape gol, sambata la ora 14:00... numai cativa copii si foarte multe flori. Am jucat sah la scala mare si m-am prefacut ca am reusit sa ii iau Ralucai regina alba. In rest, mi-am implinit visul de a ma da intr-un leagan facut dintr-o anvelopa de masina, m-am zabantuit in el pana erau gata-gata sa se rupa lanturile. Oameni pe jumatate morti sau macar lesinati strabateau parcul ala cu niste ochi morti sau macar albiciosi. Copiii nu tipau ca vor in leagan, mamele nu alergau dupa ei.

Un targ de vechituri... peste asta am dat incercand sa gasim Palatul Natiunilor Unite. Haine vechi, obiecte vechi (sa ne intelegem, nu vechi in sensul de antice, deci valoroase... nu, doar vechi, roase de molii, carpite, scorojite), kitsch-kitsch-kitsch. Am dat peste un domn serios slab de tot si cu ochelari pe care l-am intrebat una si alta si cand ne-a spus ca nu vorbeste decat engleza am simtit caldura in suflet. Am ras in engleza (dupa cat timp?) si am glumit in engleza... mi-e mai apropiata decat franceza, acasa o foloseam mai mult, fiindca e amuzanta si usoara si, cumva, inofensiva.

Orasul vechi - dominat de ciocolaterii si terase. Un baton de ciocolata mic de tot, la numai 2 franci, avea alune raspandite peste tot, dar atat de sfaramate, incat nu simteai decat amarul de cacao. Papilele mele nu stiau ca e ciocolata elvetiana si mi-au zis-o pe de-a dreptul "E naspa, ma, vrem Snickers!" "Ce stiti voi, incultelor, le-am zis, luati de aici ca nu se stie cand mai puneti voi mana pe asa ceva..." Nimic deosebit, deci.

Suveniruri: steagul Elvetiei, vaci mov (din portelan sau plush), tricouri cu steagul, talangi impodobite cu motive nationale, pt gatul vacilor, cani cu vaci, vederi cu lacul Evian, haine si genti peruane (???), cutii de ciocolata. In afara de asta, orice obiect pe care se poate imprima steagul Elvetiei (lingurite, pixuri, farfurii).

Un magazin de jucarii mi-a mers la suflet. L-am cunoscut pe Remy din Ratatouille la dimensiunea lui de 99 de franci, asa ca m-am multumit sa ma pozez cu el... La fel si cu o girafa mare si pufoasa, ca un Komm Zu Mir mult mai dezvoltat... Tot felul de obiecte cu Diddl si Diddlina (sau aici pt varianta francofona, cool). De fapt, era un Disney Store, cum am vazut si in Lyon, cu singura diferenta ca avea trei etaje... am spus in acelasi timp cu Raluca "N-o sa fac un copil pana n-o sa-i pot cumpara de aici absolut tot ce imi doresc" :))

La colt de strada, peste tot, chioscuri cu Marrons Chauds (castane calde)... probabil o alta traditie elvetiana.

Tot cautand lacul Evian, am dat peste adevaratul centru al orasului, cel comercial. Pe o raza de 500 m, am gasit: Patek Philippe, Louis Vuitton, Chanel, Cartier, Rolex (doua! sic!) si nu mai tin minte cate altele. Destul de sufocant si intimidant pentru mine... ma gandesc si acum care o fi rostul... mai erau si urate, pe deasupra!

Lacul nu e de o frumusete epatanta, dar e uimitor de limpede si, daca te gandesti la cat de mult platesti in Romania pentru o sticla de apa extrasa de acolo, te intrebi de ce nu ti-ai luat bidoanele de cate 5 litri dupa tine... Frumoase, in schimb, deosebit de frumoase sunt lebedele, cum n-am vazut mai albe, cum nu exista mai albe, cred... Se adunasera toate la gura podului, dar nu se inghionteau ca ratzele, gastele, vrabiile, ci, discret, culegeau mancarea din apa cu indiferenta suverana sau indepartau de langa bucatica de paine o adversara nedorita. Acesta din urma parea un gest aproape politic la pasarile astea cu ciocul pe sus. Printre ele, cateva neelegante ratze care, evident, se simt prost "imbracate" si needucate. Eh! Lebede elvetiene! Niste fanfaroane!

In final, am ajuns acolo unde ne dorisem toata ziua sa ajungem: LA ONU!! Pe Ralu, care face stiinte politice, o inteleg, dar eu?? Mie cred, insa, ca mi-a dat ghes Komm Zu Mir, care, cum s-a vazut in fata Natiunilor Unite, a si simtit nevoia sa ia toata pacea lumii pe umerii lui. L-am agatat acolo unde si-a dorit sa stea agatat si am fost multumita si cu poza la zid (probabil clasica in locul acela), daca ore de vizita nu mai erau, numai sa plec odata din orasul acela!

In trenul spre casa eram, totusi, incantate, obosite... pe undeva bucuroase ca am facut-o si p-asta! Am cantat in soapta si am dansat asezate pe scaun. Ne-au ramas intacte biletele Geneva-Lyon, n-a fost control, deci poate mai mergem candva... si ma imtreb care societate de cai ferate va fi pacalita? Cea elvetiana sau ca franceza? Mi-ar placea sa fie prima... ca au de unde!

Marti in tramvai urca un grup enorm de copii care incep sa joace prinselea... pareau neinsotiti si complet scapati de sub control... radeau si alergau ca niste maimutzele... unul citea, era inalt si purta niste ochelari foarte mari, se simtea superior. O negresa mica repeta un dans si doi pushti albi incercau sa o imite. Dupa nici 3 statii, aud o voce de doamna invatatoare ca ii pune sa se incoloneze si sa coboare. Se cumintesc brusc si in cateva secunde se aseaza cate doi pana ce umplu peronul statiei. "Estelle" (asa am botezat-o in imaginatie) nu are mai mult de 9 ani. E imbracata in culori pale, delicate (bej si roz), e roscata si pistruiata si are o coada lejera. se tine cu mainile de bretelele de la rucsac... apoi le impreuneaza in fata. E cuminte. Peste nici o secunda, ma priveste si ea si ne zambim... Invatatoarea o tine stras de umar, fiindca tramvaiul a pornit, dar ea se apleaca cat poate si ne zambim in continuare. Parca toti pistruii i se urca in varful nasului si ai pometilor cand zambeste...

O zi fericita !

Ieseam dimineata de la ora de inot tri-saptamanala si m-am dus la subsol in University Center ca sa-mi verific casuta postala, ca de obicei. Ajung in fata cutiutei mele minuscule, si-l vad pe postas prin geam cum sorteaza plicurile si le pune unde trebuie. Avea ditamai teancul de scrisori. Am stat sa le termine pe toate, m-am tot plimbat pe acolo nervos ... Parca stiam ca ceva, cineva, ma asteapta de cealalta parte a stiloului. SI DA !!! Era Andreiuta !!!

Era un plic superb de la Lyon ! Cea mai frumoasa vedere cu orasul unde Interpolul si Euronews au luat nastere a ajuns in mainile mele, trimisa chiar de la sursa! Inima-mi a inceput deodata sa se antreneze pentru nu stiu ce maraton sportiv, si am inceput sa citesc randurile dragi in timp ca ma indreptam spre cel mai frumos loc din campus pe care-l stiu: 6 scari sub nivelul solului, inconjurat de flori, fluturi si albine simpatice, si uneori vrabiute infometate :) Andreea, ti-am spus la telefon si iti mai spun si acum: vederea asta e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut de cand am ajuns aici, de mai bine de 2 luni... Multumesc !

In sfarsit, dragul de Jubi a fost reparat de catre tehnicianul de la Dell. A venit, a mesterit, a refuzat alunele pe care i le-am oferit, si a plecat. Parea cam sictirit de jobul lui. Eu vorbeam la telefon cu Franta. Dupa ce-am inchis telefonul am inceput sa facem putina conversatie, l-a intrigat pesemne limba asta necunoscuta pe care tocmai o auzise. Mi-a marturisit ca a fost doar in Mexic, in Canada, si o singura data in insulele britanice (acolo s-au suparat scotienii pe el fiindca i-a numit "englezi" :))) ).

Pana acum am invatat intr-o veselie pentru partialul de maine, de la cursul cel interesant de fotografie si calculatoare. Nick, in dormitor, se cearta cu prietena lui (mai mica cu 2-3 ani decat el :| ). Deodata tipul de treaba a devenit o masina de spus "shit" si "fucking", abia abtinandu-se sa nu racneasca din toti plamanii. Mi-e mila de el, dar nu stiu cum sa-l ajut. Putea sa inchida telefonul de mult si sa treaca mai departe, dar se pare ca nu tine cu adevarat la fata asta. :)

Am fost la plimbare intr-un parc pe inserate, si am vazut un peisaj minunat: zgarie-norii americani, toate cladirile orasului insufletite de luminite mici si dese, un concert adevarat pentru putinii ochi care vor sa asculte. Ziua totul e plat, plictisitor, dar noaptea zidurile acelea prind viata, toti sunt acasa, in boaba cuiva de strugure, in spatiul lor de 0.86x0.86... Oare cat inseamna 0.86 m in feet, inches, sau coturi? 33.85 inches, 2.82 feet si 1.29 coturi. Mi-a fost greu pana m-am adaptat la sistemul de masura diferit complet de tot ce-am folosit in ultimii 20 de ani. Si totusi, sunt doar unitati de masura. Oare fac parte din cultura americana? Cu siguranta, caci au fost primul lucru de care m-am lovit cand m-am dus la cumparaturi. Ce inseamna o cutie de lapte cu 2.87 oz ? E aproape un gallon, adica vreo 4.6 litri de lapte. O cantitate enooooorma :)

Da, probabil ca m-am schimbat dupa vara acesta, e adevarat. Insa in adancul sufletului, acolo unde nu las pe oricine sa intre, este ordine si bine. Atat cat se poate, caci ma surprind uneori gandindu-ma la realitatea imediat inconjuratoare. Nu pot sa-mi inabus un sentiment de nemultumire in legatura cu oamenii din jurul meu, insa am stiut de la bun inceput ca va fi greu. Am venit aici sa invat de la oameni destepti si asta voi face. Am plecat departe fiindca am vrut sa vad cum e aici cu ochii mei, si pentru ca asa ne-am propus. Pentru ca asa vom creste cel mai mult. Pentru ca asa e cel mai greu. Dau piept cu cele mai diverse probleme, si ma simt bine cand imi dau seama ca pana la urma reusesc sa le rezolv. Deocamdata de unul singur. Dar nu pentru inca mult timp. Provocarile abia incep !

Sunt curios daca Coca-Cola aici are alt gust. Sunt curios ce gust are coaja de ghinda. Vreau sa stiu cum se vede lumea din varful unui copac cu ochi de veve. Sunt curios ce mobila isi cumpara clanurile de veverite pentru scorbura lor :)

Piiiiiiiiiittsburgh!!!!

Carte postala cu baloane zburand peste zgarie-norii din Pittsburgh!!!! Si scrie pe ea, scrisul lui, mana lui.... scrie pe ea ca intr-unul dintre baloanele acelea suntem noi.... baloanele acelea indepartate, disparate in vazduh.... si mai scrie ca ma iubeste... si eu il iubesc, desigur.... desigur ca il iubesc.

Uneori oamenii mai uita, tre sa mai vada un balon, un Mongolfière zburand pe cer ca sa isi aminteasca: "Daa, mai, il iubesc" sau "Daaa, mai, tre sa dau un telefon!" sau "Ia uite, cum era sa uit?! Tre sa traiesc! Urgent!!"... in seara asta am scos plictisita cartonul din cutia postala "Alt pliant... m-au ucis cu atatea pliante!!" si era prea cartonat ca sa fie pliant... prea cartonat ... si avea un scris ciudat pe el, nu mi-am dat seama de la cine e... "Cine e la Pittsburgh? Era ceva important in viata mea legat de Pittsburgh... Ah, si scrisul asta... Cine imi zice Draga mea? Cine?".Cum se numesc astea, Diana? Alunecari freudiene? Atunci asta am avut... o alunecare freudiana de cateva secudne bune. Si stateam si ma uitam si nu stiam.... Si apoi sentimentul cald de tot, ca "Daaa, Andrei, cineva f drag mine!! Cineva! Dar cine?? Andrei! E andreiu, Andreiutz, Dreiu... AAA, da... e el!! E EL!!!!". Daca aia dinainte a fost alunecarea freudiana, asta e ridicarea in picioare freudiana...

Bine ca nu mi-am scrantit picioarele freudiene de tare ce-am alunecat...

Multumesc, dragul meu... Iti multumesc

P.S.: Am pus ansamblul de amintiri Andreiutz+Diana... saptamana a icneput bine... abia astept sa vina maine!

Pana se termina bateria!!!

Am chef sa scriu pana se termina bateria... aici, in biblioteca, unde netul merge intotdeauna si nimeni nu iti bate in usa poti sa scrii cat te tin cele 6 celule de la comp...

Cineva mi-a zis zilele astea ca scriu din suflet...ceva nou pt mine, n-am reflectat niciodata asupra modului in care scriu... din suflet, adica din oameni, nu? sunt oameni multi in sufletul meu, si fiecare lasa urme si urmele astea eu le desenez pe hartia asta magica pe care o puteti vedea toti. Scriu mai intai din Andrei, din mama si tata, scriu din bunici si din FJSC-ul acum atat de drag, scriu din CVA-Galati si din fosta doamna invatatoare, scriu din Dienutza si Ana si Stefi si Andra si Sorin... scriu chiar si din Komm Zu Mirr cel care pare sa nu aiba suflet, scriu din fostii mei amici de la bloc care ma puneau sa mijesc la v-ati ascunselea si apoi plecau la apusul soarelui in casa, in tacere, fiindca eram cea mai fraiera din grup. Scriu din toti profesorii dragi pe care i-am avut vreodata, scriu din dupa-amiezele infinite de joaca "de-a scoala" cu papusile in dormitor, de una singura, scriu din doamnele educatoare de la camin care ma obligau sa dorm si care ma urau fiindca eram rasfatata, scriu din camera mea de adolescenta cu Beatles pe pereti si Virginia Woolf si citate in latina. Scriu din ascultatul la istorie si din tezele la latina. Din olimpiadele in alte orase din tara, in caminele murdare ale unor licee. Scriu din uniforma cu cravata, dar si din cea de la 5-8, oribil de albastra cu fusta larga si bretele, scriu din Galati, Bucuresti, Bacau, Bremen (oh, da!!), Koln, Lyon si (chiar din imaginatie) Pittsburgh. Scriu din admiterea la facultate, din Erasmus, dar si din divortul parintilor mei, scriu din iubirea pe internet si din cea fata in fata, mana in mana, scriu din Andreea cu ochelari si Andreea mai mica fara ochelari, scriu din spitale, din doctori si povesti pe care le-am vazut si auzit acolo, scriu din auzite, din simtite. Deci da, se poate spune ca scriu din suflet...

In seara rece de octombrie in care am asteptat in zadar o ora sa sune erau unii la geam care strigau la mine. Sirianul acela oribil, care vine in bucatarie de cate ori gatesc si zambeste unsuros si prietenii lui negri, enormi si "je m'en fishe"-isti strigau la mine de la fereastra.... Trebuie sa fi fost ca un fel de integrama pentru ei sa inteleaga de ce o fata destul de draguta sta in fiecare seara inchis intr-o cabina de telefon si asteapta...si uneori pleaca pe neasteptate la ea in camera si, cu siguranta, plange. O ora intreaga au strigat, au coborat storurile si stiam ca ma privesc de dupa ele, era lumina aprinsa si auzeam cunoscutul - de acum - ras unsuros al sirianului. "Daca vreodata te simti singura, treci pe la mine prin camera sa mai stam de vorba", si apoi zambetul... M-am intors, Komm Zu Mirr era la datorie, gata sa stearga lacrimi, le-a sters, dar bietul nu mai dovedea... apoi mi-a spus "Tout ira bien, tu verras" (Totul va fi bine, vei vedea). Mi-a vorbit pentru prima oara in franceza, dupa ce refuzase incapatanat sa invete limba...

Dar seara aceea a trecut si a mai fost una de atunci, dominata de amintiri si fantome mai apropiate sau mai indepartate, de elemente din acea descriere de mai sus a sufletului meu... M-am gandit la ce fel de pasi de quick step (dansul meu preferat) o sa le arat studentilor de la cursul de dans in prima se dinta (desi nici n-am dus inca CV-ul la secretariat)... si cum o sa dansam exact dupa melodia lui Dassin pe care am descoperit-o de curand de la Raluca ("Pour faire une jam"). Tot aseara am primit surpriza de la Diana in cutia postala (al carei lacat a fost taiat cu cruzime si apoi aruncat asa, ciung, inapoi in cutie... de ce, nu stiu... astept posibile interpretari). Dupa 2 pagini de ocolisuri, orgolioasa si draga mea prietena a indraznit sa imi spuna ca ar vrea sa vina pe la mine "cu un zbor ieftin"... n-am apucat inca sa ii raspund, dar stiu ca n-am mai avut glas o vreme, apoi am tipat de bucurie si apoi am lipit cartea postala si florile uscate pe perete....

Am iesit de aproape o ora de la curs si bateria e la jumatate... stiu si tinerii francezi sa vorbeasca, desi nu se prea descurca la argumentare (cine vorbea, eu, care am tacut tot timpul), astept ziua in care va trebui sa fac si eu un expozeu in fata lor... atunci va trebui ca unii dintre ei sa imi auda vocea pt prima data... si chiar nu am o voce simpatica atunci cand vorbesc in fata unei audiente.

In alta ordine de idei, as continua ce incepusem....

13. Imi place ceaiul verde seara, pe patura aspra, cu Koala in brate, cu Komm Zu Mirr alaturi, cu Andrei dincolo de ocean la microfon
14. Imi place restaurantul universitar, cu mancare ff buna, sanatoasa, ieftina si atmosfera conviviala, curat, international, obositor cateodata, modern... ah, ca de bine seamana cu amintirea din mintea mea a cantinei de la Bremen!
15. Nu-mi plac: sirianul, rusul dimitri care a venit la Raluca in camera beat, atmosfera din noaptea de sambata, cand eram gata sa bem un ceai in doua si ne-am trezit cu Oleg si inca 3 amici la usa, conversatia dintre noi 6 (doua romance, doi moldoveni, doi rusi) despre existenta sau non-existenta "limbii moldovenesti", pentru ca aveam impresia ca la fiecare cuvant gresit pe care il spun, Dimitri cel beat va scoate un cutit mare si ma va taia, numai pt ca el e rus si eu romanca si pt ca intre noi sunt moldovenii care vb romana.
16. Mi-a placut cumva ca, duminica noaptea cand veneam de la cabina telefonica cea tacuta, cu ochii in lacrimi, m-am intalnit cu Oleg si cu Sebastian (Botosani, 27 ani, doctorand teologie), care mi-a spus ca am ochi senini. "Asta e spre avantajul tau", a adaugat stanjenit... poate m-am uitat urat la el, dupa bunul obicei...
17. Nu-mi plac magazinele dincentru sambata si duminica, pentru ca au aspectul unui targ de vechituri, cu hainele rascolite si preturi care se anunta din ce in ce mai mici, pe cartoane din ce in ce mai mari
18. Imi place, am descoperit de curand, podul Kitchener si mai mult atunci cand imi pun rucsacul pe genunchi si capul pe rucsac si il vad cumva vertical. Mi se pare ca nu se mai termina
19. Nu-mi place frigul, dar e frumoasa ploaia
20. Imi place blogul, care poate ca va deveni carte cand partea dramatica si intr-un fel creatoare a povestii se va fi terminat
21. Imi place sa primesc mailuri si scrisori care sa imi vorbeasca despre oameni de care imi e dor
22. Nu-mi place cand amestec franceza cu engleza si cu romana
23. Imi place cursul de germana, profa de germana (azi semanam una cu alta mai mult ca oricand, fiindca suntem tunse si imbracate la fel... ce jenant!!)
24. Imi place sa aplic pentru master impreuna cu Andrei, in primele 40 de minute ale zilei sale si intre doua cursuri ale mele
25. Nu-mi place cand, de oboseala, nu mai reusesc sa zic in franceza nici macar cuvantul "sanatos"
26. Imi place sa rup cate un trandafir de pe zidurile vechiului fort roman care a fost caminul sau din jardinierele din curte si sa mi-l pun in par, dimineata, la 6:50, cand plec la scoala. Si imi place cand imi cade trandafirul pe jos in autobuz si mi-l da o fata care nu prea stei cum se procedeaza in astfel de situatii si nu prea intelege ce cauta trandafirul in parul meu la 7 dimineata...
27. Nu-mi place sa nu am net si sa trebuiasca sa il car pe Koala peste tot ca sa pot sta un pci de vorba cu Andrei sau ca sa scriu pe blog sau ca sa aplic pentru masterat.
28. Nu-mi place ca am ramas in urma cu licenta, fiindca nu primesc raspuns la mailuri
29. Nu-mi place ca nu mai stiu mai nimic de Diana si ca am lipsit de la ziua ei
30. Nu-mi place ca nu-i pot trimite un cadou lui Andrei de ziua lui
31. Imi place ca timpul se scurge destul de repede, iata, sunt aici de mai bine de o luna si pana la Craciun nu mai e mult...
32. Nu-mi place ca timpul se scurge greu... iata, sunt aici de numai o luna si pana la Craciun mai sunt mai bine de doua!!
33. Imi place sa imi imaginez ca dansez cu Andrei, seara, inainte sa adorm
34. Imi place cum ma simt cu parul taiat de mine scurt si asimetric

Schimb registrul... Nu stiu cine a avut rabdare sa citeasca pana aici... Ma simt cat de cat eliberata de tot ce aveam de spus... sau poate ca doar asa mi se pare. Las loc sa vorbeasca unei fotografii... puteti vedea mai jos doi oameni perfect normali, banali am spune, fara nicio trasatura iesita din comun:

E seara din nou

ce frustrant, ce nasol, ce urat din partea MacDo-ului francez... sunt niste porci fiindca fac treburile de mantuiala!! Abia daca pot vorbi cu Andreea, eu de la mine de-acasa, de pe un wireless necunoscut, ea de la MacDonaldsul de la 15 minute de casa. Si vorbim cateva minute, dupa care se asterne tacerea. :-| Ea nu mai zice nimic; raspunsul e unul singur, internetul face figuri. Stabilim sa ne sunam peste 30 minute cu chiu cu vai prin cablurile aglomerate de informatie. Buuuuun. Trece timpul si ridic receptorul. Formez numarul kilometric linistit, plin de speranta ca totul va merge struna. Aud enervantul mesaj francez care probabil ca-mi zice ca numarul nu e atribuit si alte bazaconii. Apas steluta steluta, prefixul Frantei 033, si apoi numarul de la cabina telefonica. Iarasi, raspunde un robot inregistrat cine stie cand. Tot incerc si tot incerc... Din cand in cand suna lung, un tarait care imi intinde nervii si nici un raspuns. Ceva nu-i in regula. Andreea nu stie ca eu sun. :( Mai incerc, inca o data, inca o data ... incep sa apas prea tare pe tastele telefonului, dar se pare ca nimanui nu-i pasa. Trece timpul, si se duce o jumatate de ora. Am stabilit cu Andreea ca nu ne chinuim mai mult de 30 de min, ar fi prea mult sa facem asta de fiecare data. De cateva ori am tot incercat timp de o ora. E minunat sentimentul cand aud un "aloo? " in receptor, victoria asupra necunoscutului... Dar si cand butonez zeci de minute incontinuu, si la sfarsit n-am auzit nimic in afara de TZAR TZAR.

Cel mai rau imi pare ca am facut-o pe Andreiuta sa astepte un telefon fantoma in cabina hexa, tocmai in seara asta cand imi spunea ca se simte ciudat si ca e trista. Eram pregatit s-o incurajez, s-o imbarbatez, sa fac glume ca sa se simta mai bine ... Numai sa fi putut vorbi. Maine (azi dupa fusul orar european) ea pleaca la Geneva, sa vada locuri noi, frumoase. Andreea, sa te relaxezi si sa sa te distrezi cu Raluca :)

In timp ce scriu toate astea, stau in fotoliu in sufragerie si se aud zgomote din dormitor, unde probabil e Nick si prietena lui care a venit in weekend la el. Am venit in seara asta acasa de la cumparaturi, cheile erau in usa, si intru in apartament, iar ei doi erau pe canapea, aproape in fata mea, sarutandu-se de zor ... S-au oprit de abia dupa vreo 10 secunde de cand am intrat, si probabil ar fi continuat in caz ca n-as fi inceput sa le povestesc de ce-am gasit in usa. Simt ca impart apartamentul asta cu un strain, cu un tip pe care nu-l cunosc...

Acum ma simt mai bine... M-am mai racorit :)

O sa ma duc sa vad Ratatouille la cinematograful facultatii... vreau sa ma relaxez impreuna cu alti studenti exchange, sa evadez la Paris impreuna cu micul sobo :D Vineri seara, desene animate, 1 dolar, noapte frumoasa pe strazile Pittsburgh-ului ... pe curand, cititori ! :)

Incognito ...

Seara la mine, prea dimineata la ea ... Urmatoarele randuri s-au scris singure la o tastatura umbrita.

Buna dimineata, Soare !
M-asculta si rasare
De unde-i mai departe,
Sa lumineze-o carte,
Un suflet sa incinga,
2 vieti sa mai atinga ...

Dos and donts, asa cum le vad eu

Incerc de cateva zile sa-mi fac o lista mentala cu ce-mi place si ce nu-mi place aici. Mereu gasesc neuroni gata sa noteze intr-o agenda minuscula pana si pentru el ... Insa nu cred ca sunt aceleasi lucruri. Sunt prea subiectiv? Poate prea influentzabil de un moment cu aroma de migdale? Sau poate pur si simplu uit, sub greutatea varstei la care nici macar n-am voie sa beau in tara asta. Ce ironic! :-)

1. Imi place sa ma tavalesc in iarba care miroase puternic, ametitor, cu gandul la tine
2. Imi place sa alerg pe strazi dansand pe muzica celor de la Dick Brave and The Backbeats
3. Imi place sa zambesc copiilor dusi in brate de parinti
4. Imi place sa o privesc pe Andreea cum adoarme marti dimineata la ora 5:15
5. Imi place sa scriu pe blog cand am starea de "scriu pe blog"
6. Imi place sa fac proiecte si teme pe care pot sa le personalizez, in care pot sa strecor poze cu mine si sa zic ca e in regula, sau sa fac comentarii amuzante
7. Imi place sa raman ultimul care iese din bazin la cursul de inot
8. Imi place sa ma pierd in ceaiuri aromate la Giant Eagle
9. Imi place sa vin la cursurile unde profii vorbesc repede, bine, si cu haz
10. Imi place sa lucrez in laboratorul cu Linux de la facultate, inconjurat de alti geeks care discuta si glumesc in cele mai traznite feluri posibile
11. Imi place ca locuiesc intr-un apartament si ca am grija de mine de unul singur
12. Imi place ca in ultima vreme visez toata noaptea

1. Dar nu-mi place ca de multe ori nu dorm bine, si ma foiesc de multe ori in timpul noptii
2. Nu-mi place sa merg singur la shopping, si nu-mi place momentul cand ajung la casa si trebuie sa scot cardul :D
3. Nu-mi place duhoarea care imi asalteaza porii olfactivi cand intru in vestiarul barbatesc de 3 ori pe saptamana
4. Nu-mi place sa lucrez sau sa fac teme mult timp in weekend
5. Nu-mi place ca citesc prea putina literatura
6. Nu-mi place ca Nick, colegul meu de apartament, lasa televizorul deschis zi si noapte
7. Nu-mi place ca n-am har la gatit mancaruri savante, savuroase, sau macar mancaruri pe care le-am degustat inainte
8. Nu-mi place ca americanilor le e frica sa te priveasca in ochi pentru cateva secunde
9. Nu-mi place sa fiu inconjurat de mii de oameni ... pe suprafata a catorva kilometri patrati sa forfoteasca pana in zece mii de studenti, de oameni, de suflete care se grabesc, de oameni reci care isi vad de treaba lor si se cunosc intre ei
10. Nu-mi place ca majoritatea studentilor super-tari sunt golani, stresati de prea multa munca, sau pur si simplu distrusi
11. Nu-mi place ca mancarea sanatoasa costa prea mult in america

Yes and No, Do's and Don't's... Like it or not... etc...

Ce-mi place si ce nu imi place aici:
1. Imi place tramvaiul; 2. Imi place piatza de duminica de la coltul strazii, de langa statia de autobuz, cu galantarele de Brié si Chèvre, cu puii la rotisor, cu buchetele de trandafiri si legumele ude, placutzele de pret negre, scrise cu creta; 3. Nu-mi place ca apa la dush se inchide in numai 30 de secunde si ca, daca ii dai din nou drumul, este rece; 4. Nu-mi place ca sunt oameni care gatesc langa tine in bucatarie si totusi nu te saluta; 5. Nu-mi place ca ne tot duc cu zaharelul in ceea ce priveste internetul; 6. Imi place ca francezii au copii frumosi si veseli, care vorbesc delicios; 7. Nu-mi place ca pe copiii astia ii bruscheaza in mijlocul strazii, ii rasfata prea mult si apoi urla la ei, ca sunt agresivi si neintelegatori cu propriii lor copii; 8. Imi place centrul, imi plac magazinele, patiseriile, gelateriile, restaurantele mici din orasul vechi, cu mesele in strada si cu mirosuri puternice (fructe de mare, usturoi, branza, pui); 9. Nu-mi place frigul din cabina telefonica si geamul lipsa, si asteptarea, noaptea tarziu sau dimineata devreme, ca aparatul sa sune...nu-mi place cand suna in sfarsit, si strig ALO ca o apucata, dar Andrei nu ma aude si inchide... si iarasi astept sa formeze numarul infinit; 10. Imi place camera, mai ales cand fac curat si miroase a chimicale de curatat parfumate; 11. Imi plac fluviile si vantul de pe poduri si pasarele, apusul, pranzul, dimineata reflectate in apa...nu m-as mai satura sa tot traversez podul Kitchener cu tramvaiul T2... e unul dintre ele mai poetice lucruri pe care le fac aici... 12. Nu-mi place proful de Image la curs, dar e destul de ok la seminar; 13. Nu-mi place singuratatea, rutina de seara cu fetele romance de care m-am apropiat (fiindca ma smulge de la studiu), dormitul pana tarziu cand am cursuri dupa-amiaza...

TO BE CONTINUED... (acum tre sa ajung la curs)

Duminica seara ...

O salata geniala a inceput sa se dea cu saniuta pe gatul meu aseara ... Totul a inceput cu un sentiment ca stomacul meu tipa si se isterizeaza. Nu stiu cum a ajuns vestea ca ma duc la un party acolo jos, credeam ca mintea mea e mai sus de gat. Dar se pare ca totul trece prin stomac mai intai de toate Cele mai viteze au fost boabele de porumb impreuna cu o bucatica de ton. Au pornit primele spre pierzania cu acidul gastric. Apoi a urmat o bucatica de morcov, si inca una... Si in sfarsit, pentru digestie lina, o floare. Daa, ati citit bine. O floare ! Am mancat salata cu flori, cumparate de la super-marketul de pe Centre Avenue (ce ironic ca e departe de centru!). Conserva de ton am luat-o de la Seoul Market, aproape de camin, magazin de marfuri koreene. Deja se pare ca schimb subiectul.

Tot ce vedeam imi zgaria ochii. Ma uitam in jur si nu vedeam nimic decat forme ciudate. Nu puteam sa disting fondul de forma de esenta. Aproape uitasem unde ma aflu. A fost a doua oara cand am intrat acolo, si cea mai ciudata experienta din viata mea. Nici un cuvant sau litera in engleza, atat de cunoscute si normale pentru irisii mei, nu se ingramadea dinspre rafturi. Forme ascutite, negre, dure, parca ma impungeau si-mi spuneau "Stai departe! Nu te apropia... Te-am avertizat!" Mi-a trebuit cateva minute bune in fata fiecarui raft de la Seoul Market ca sa pot sa vad cu adevarat ce se afla in fata mea. Mi-am luat inima in dinti si mi-am cumparat o conserva de ton si prajituri koreene, lapte marca Giant Eagle si o chifla care parea sa fie simpla. Mai tarziu am descoperit ca era umpluta cu o substanta roz, dulce-uleioasa si usor gretoasa. Am mancat-o simpla. Tonul a ajuns materie prima pentru salata de mai sus si a fost genial. De cand s-a intors tata din Japonia si a adus cu el amestec din cele mai iute plante de pe Pamant am devenit fac infocat al mancarurilor condimentate. Spre bucuria mea, carnea era "spicy". Complementul perfect pentru gustul usor fad al florilor si cel dulce al porumbului scurs de apa.



Prietenul meu fioros, Jubileum, incercand sa ma imite in activitatea mea zilnica care-mi e cea mai draga. Telefonul spre taramuri u tout le monde parle francais imi este ca narcoticul zilnic de care am nevoie ca sa pot functiona cum trebuie. Invat sa parlesc franca si aproape am terminat CD-ul 4 din cele 9. Cunosc telefonul de la Radio Shack ca-n palma, iar degetul meu mare a invatat sa formeze singur numarul de 30 cifre; sunt tare mandru de el. Din cand in cand mi-e teama sa nu se streseze prea mult, si atunci il fortez sa ia o pauza si aduc in scena cealalta mana. Tasta dupa tasta, le apas, astept tacticos mesajul inregistrat de o voce feminina ca sa aflu cate ore telefonice mai putem folosi, si apoi deodata aud in receptor: "tzaaaar, tzaaaar"... Legatura cu telefonul public de la coltul caminului din Lyon este stabilita. Si deodata raspunde o voce fermecatoare, cunoscuta, calda ca razele soarelui: "Alo? " Si incepe conversatia kilometrica Mai sunt 9 ore si jumatate pana la urmatoarea doza. Vreau combustilul meu spiritual !

Am venit de la job. Am ajutat boboci sa-si faca tema la info. Omule draga, 80% din studentii americani sunt varza !!! Au venit sa-i ajut sa-si faca tema, cand nu citisera ce predase proful. M-am enervat de-a binelea cand ajungeam langa o chinezoaica/japoneza/coreeanca (nici acum nu stiu sa-i deosebesc ) si cand asta incepea sa invarta foiasca nervos zeci de foi si ciorne si sa ma tot intrebe "I don't know how to do this ... So what do I have to do?" Ii era lene pana si sa citeasca intrebarea si sa inteleaga ce trebuie sa faca! Totusi cel mai mult ma deranjeaza ca intr-un fel eu le fac tema. E o linie foarte subtire intre a da indicatii pentru rezolvarea unei probleme si a oferi solutia problemei. Insa aici, tema e atat de simpla incat oricare ar fi problema, poate fi rezolvata total cu 3 indicatii simple. Am incercat sa le arat prin invaluire, sa-i provoc sa gandeasca, sa invete dintr-un exemplu asemanator si sa aplice la tema. Oare am reusit? Imi dau seama ca pana la urma solutiile au zburat de pe buzele mele care un puf de papadie. Oare chiar i-am ajutat? Da, mi-au multumit inainte sa plece, dar ... M-am intors acasa obosit mental, cu senzatia ca ceva n-a mers asa cum trebuie. O sa discut despre asta cu profu'. Sunt curios ce-o sa zica. Voi ce credeti?

Am vazut ca-ntr-un film mut (Pasarea Colibri la casti) un avion clipocind pe cerul negru, la cativa kilometri deasupra capului meu. M-am simtit ca oamenii din Casablanca, cei ce asteptau sa poata pleca spre America, spre o viata mai buna. Numai ca eu abia astept sa plec din tara asta imensa care a fost ghivecificata intr-un timp record, ca sa pot ajunge mai aproape ... Vroiam din tot sufletul sa ma aflu intr-unul din scaunele stramte, in interiorul acestui animal fara suflet cu forma de pasare. Pe buze mi-au inflorit cuvintele "Avion, cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor ... ". Pana cand mi-am dat seama ca avionul zboara spre inima continentului. M-ar fi dus mai departe de visele mele... Si atunci avionul a parasit definitiv spatiul aerian al mintii mele.

Vrabiutele americane sunt mai fricoase decat cele de-acasa. In dupa-masa asta am impartit o felie din (meniul meu american) pizza pe care o mancam intr-un loc ca-n vis, in campus. Inconjurat de flori si greieri, pitit dupa cateva tufisuri departe de indiscretul si soare, o vrabiuta a dat peste mine. Si-a facut de treaba prin jur si, chiar inainte sa ma gandesc, am rupt o bucatica si i-am aruncat-o. I-am mai dat pana cand s-a saturat si si-a luat zborul deloc gratios. Imi amintesc cum hraneam un stol de vrabiute in parcul Crangasi, alaturi de Andreiuta. (Imi aducea pachet atunci cand eu uitam sa-mi iau dimineata, si imi facea panarama ca nu mi-am luat bani la mine ca sa pot sa mananc ) Aproape ca veneau sa ne manance de langa picioare; era o adevarata nebunie. Stinghera singuratica de azi pesemne ca era traumatizata, de n-a vrut sa se apropie atunci cand am lasat o firmitura mai aproape de mine. Probabil vrabiutele americane stiu de frica teroristilor ...

Aniversare ! Smile ! Smiley !

Azi, 19 septembrie, e o zi mare pentru toti internautii :) Adica da, si pentru tine, cititorule ! In 1982, pe 19 septembrie, un profesor de la Carnegie Mellon a folosit pentru prima data faimosul "smiley" :-) Proud papa, asa cum il prezinta site-ul CMU, este Scott Fahlman.


In poza putem observa o mica familie, doua animalute paroase, doua ghemotoace de blana cu picioare si cu ... smiley! Da, sunt doi smiley care mi-au sarit in brate in timp ce treceam prin fata cladirii Doherty din campus, si n-au mai vrut sa-mi dea drumul :)

Cuvintele sunt de prisos, toata lumea stie despre "smiley " si despre rudele lui... ... ... ... si multe altele, rude mai apropiate sau mai indepartate, mai sociale sau mai tocilare , rele de-a dreptul sau angelice etc. Arborele genealogic continua cu fratiorul mai mic si mai simpatic al lui , care face pe toata lumea sa rada Si ultimul e mezinul, un tip isteric de amuzant .

Copilul din noi iese la iveala odata cu sau , si inima-mi tresalta cand il vad pe . Iar asta micu' e tare simpatic

Impresii din tramvai

Azi dimineata orasul acesta asemanat asa de bine cu Bucurestiul! I-am vazut toate mizeriile, toate imperfectiunile, toate cladirile urate, toate carciumele carora aproape ca le-am simtit miroul inconfundabil de ora 7 dimineata. Din tramvai... Oamenii fara casa, in saci de dormit pe scarile catedralei St Michel (inalta si gri), blocurile murdare, scaunele mirosind a bere 1664 (din cate am inteles, cea mai ieftina aici), abia scoase in frigul diminetii pe trotuar, patiseriile si "viennoise-eriile" mici care vand dulciuri intarite (sa pareau), perdelele ieftine cu figuri celebre ale unui tip/ unei tipe dintr-o rezidenta universitara din Bron (vad fereastra din tramvai in fiecare zi), tramvaiul plin de oameni tristi, mai tristi poate decat la Bucuresti. Si se derulau toate cu ceva mai multa viteza, parca. In no time at all, parca am ajuns la Bachut-Mairie d'huitieme, apoi la Parilly Universite si apoi la Europe Universite, am coborat si am cautat amfiteatrul, care se schimbase.

Proful de Image nu mi-a placut la inceput, semana prea mult cu stafida (vezi referinte in posturi de prin aprilie), e prea serios si aduce un pic cu Ghe. Dinica, si Dinica joaca mereu roluri negative. Apoi, la seminar, n-a mai fost asa de fioros, mi-a placut chiar si am si oarece idee despre ce am sa cercetaz pt lucrarea finala... distingerea imaginilor de chipuri din rase diferite... mie, una, mi-e imposibil sa ii disting, fara un exercitiu prealabil de cateva saptamani/luni, pe asiatici sau pe africani... si vreau sa exploatez asta, fiindca mi-a soptit o pasarea ca si ei au probleme cu albii din acest p.d.v.

Ce frig a fost aseara si ce singura era cabina! Rochia si geaca pareau prea subtiri, dintii imi clantaneau si nu era nimeni. A durat iarasi o ora pana France Telecom a facut legatura... nu pot sa inteleg de ce... si rabdarea ma parasea... hotarasem sa nu stau mai mult de o ora
si cand eram pe punctul de a pleca, a tzipat din nou aparatul mare din cabina murdara. Eram cel mai obosit si infrigurat om...

De saptamana viitoare incep cursul de germana si pe cel de inot. Ma simt ca un invatacel... daca despre cursurile mele de Info-Comm mai am ceva idee si risca uneori sa fie anodine, sa invat o limba noua, altfel de cat "fara profesor" si sa fac sport, dupa atatia ani de pauza... e absolut o provocare delicioasa! sau... o provocare absolut delicioasa... sau o absolut delicioasa provocare... sau... sau... M-am intalnit pe culoar cu M. Chavagne de la cursul de Galet si mi-a spus ca mesajul meu in limba romana a cauzat controverse... Cred ca oamenii nu l-au inteles. O sa intru pe site sa vad la ce se referea.

Soare si frig azi, de la 6 dimineata pana acum, la 15:30... ziua abia incepe in US si Andrei se pregateste sa plece la scoala cu biscuiti de la Giant Eagle... Eu ma pregatesc sa fiu uimita de ce scoici sau nuggets sau cous-cous o sa mai gasesc la cantina in seara asta... despre ce o sa mai rad cu romancele din camin, ce melodie o sa mai cantam la 11 noaptea in gura mare (aseara a fost "Dancing Queen").

Buna dimineata, Pittsburgh. Trezeste-te, cursurile te asteapta, autobuzele au pornit, tramvaiele se misca lin pe cealalata parte de ocean... Hai sa ne uitam amandoi in sus chiar acum! Sa vedem acelasi soare! Sau mai bine du-te tu si pune degetul in Allegheny river, iar eu voi pune degetul in Rhone si sunt sigura ca particule de apa pe care le voi atinge au fost acolo, aproape de picioarele tale odata!

O zi cu soare pt tine!

Ganduri dintr-o noapte de septembrie

E 3:22 dimineata, si incep sa am o banuiala cum ca trupul meu ma saboteaza. Doar i-am spus acum o luna sa functioneze pe noul fus orar, sa fie atent cand rasare Soarele si cand apune, si sa se conformeze. Se pare ca cineva l-a invatat sa citeasca ceasul si sa scada 6 din ora pe care o vede. Astfel, obtine ora din Franta, din orasul luminilor, sau din Lyon. E un progres remarcabil fata de ultima oara cand am verificat :) Oricum mi-am creat acest automatism mental; inca unul in plus nu strica.

O poza mai veche, de vreo 2 saptamani, si-a facut loc mai sus. Era prima ploaie de vara pe care o vedeam de cealalta parte a oceanului. Iar umbrela tipului (era fie japonez, chinez sau coreean, nici acum nu stiu sa ii deosebesc :">) este pur si simplu geniala !!! Cum i-am vazut am stiut ca trebuie sa imortalizez momentul, si ca pana la urma ei doi vor ajunge pe blog :) Sper ca nu vor fi probleme cu copyright-ul.

Devine din ce in ce mai greu sa gasim o ora convenabila pentru amandoi la care sa vorbim la telefon. Cartela magica, care putea 18 ore catre Franta la inceput, acum face figuri... Aseara am format numarul kilometric de 28 de cifre nu mai putin de o ora, timp in care am motait de cateva ori. La celalalt capat al firului, Andreea statea in frig, ingheta, si astepta telefonul public din cabina hexagonala (clasic franceza) sa sune. Dupa 50 de minute, A SUNAT ! In sfarsit ! Si ne-am intins la povesti din nou, in dulcea noastra limba, dar nu prea mult, caci miercuri ea se trezeste dis-de-dimineata, la 8. Poate acum sta pe un scaun la un curs, poate alearga prin campus de la cladirea L pana la cladirea C... Poate sta la soare fiindca proful a decis ca are ceva mai important de facut, sau poate incearca sa intre pe Internet. Da, clar, asta este cea mai grea proba la care ne supunem, voluntar, ca doi mielusei. Am cautat pe eternul Google (dooh! ca asa-i modern, nu? :) ) sa aflu un numar in kilometri. Am aflat. 6585. 6585 km despart Pittsburgh si Lyon. Beat that !

Ieri Soarele m-a impuns cu razele lui sa ma trezesc. L-am urat pentru asta. Azi (in noaptea asta), vreau s-o faca din nou, fiindca Soarele care se ridica la fereastra mea este Soarele pe care l-a vazut Ea mai mult de 6 ore. Curand, daca ne vom uita amandoi sus, inspre el, ne vom intersecta privirile. (Noroc de ochelarii pe care-i purtam, caci altfel n-am putea bate asa de departe!) Acum pot sa-mi raspund intrebarii retorice de 1 saptamana in urma: "In ce directie sa ma uit?". Acum stiu ca daca-mi fac o bocceluta cu haine si mancare, si pornesc inspre est, de unde rasare Soarele, voi ajunge la un moment dat la Lyon. Voi aplica strategema Google (din nou... ce mult a ajuns Google sa faca parte din viata noastra! Oare ar trebui sa ne ingrijoram?). Deci strategema Google: mergi pe sute de sosele pana ajungi la coasta de Est a Americii, apoi "swim across the Atlantic Ocean", te agati de o bucata din solul francez, il saruti de bucurie si apoi continui calatoria senin, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Bocceluta, desigur, trebuie sa fie magica, mancarea sa nu se termine, iar hainele sa nu se uzeze. :)))

Oamenii sunt politicosi pana la extreme pe aste meleaguri. Daca le stai in cale si tu ii calci pe picior (in autobuz, de ex), ei zic intotdeauna "Sorry". Ma simt prost-crescut uneori fiindca nu reusesc sa zic primul cuvantul magic. Dar pe de alta parte, cred ca asta este unul din multele reflexe verbale si mentale dobandite prin educatie aici.

Aaaa, da. Vroiam sa spun ceva despre stilul american de a preda. Deci ieri, la cursul de info+fotografie. Proful rus, foarte destept, umblat prin toata lumea, sta in picioare la catedra lui cu laptopul si incepe ora. La fiecare 3-4 minute ridica ritualic o cana, soarbe o inghititura cu zgomot, si inchide ochii un pic mai mult decat o face atunci cand clipeste. Auzim cu totii cum se scurge lichidul pe gat. E bine sa-ti bei cafeaua de dimineata la ora 12, la primul curs.

Intre timp, asistentul care-si face doctoratul in grafica pe calculator sta in prima banca. Incaltat. De obicei se descalta si ramane in ciorapii albi pe mocheta . De data asta a ramas incaltat. (Insa nu pentru mult timp! :))) Cred ca uitase pur si simplu sa se descalte :)) ). Serios vorbind, e un tip destept, si totusi e distrus. Are parul mai lung decat toate fetele pe care le cunosc, iar barba rasfirata concureaza cu paru in lungime. Ochelarii, desigur, nu lipsesc. Hobby-ul lui este sa "hack on some code". Pe bune! Asa a zis-o cu gura lui :) (Si mie imi place informatica, sa ma si sa descopar lucruri noi la linuxul meu, dar ... ) Oricum, astea sunt doar detalii. Joia trecuta proful a fost plecat, si Jim i-a tinut locul la catedra. A fost cu totul si cu totul neobisnuit, chiar penibil in unele momente, fiindca nu reusea sa faca totul destul de interesant. Punea o intrebare, si astepta raspuns din randurile noastre, si tot astepta, si tot astepta. Apoi incerca sa spuna acelasi lucru cu alte cuvinte, si a reusit o singura data (intr-o ora si 20 de minute). Si apoi a facut o alta chestie, ca sa scape de apasarea de a fi singur in fata mai multor oameni si de a preda ceva atat de ... simplu pentru el ... a chemat pe altcineva la catedra, sa dea clic (stanga!) intr-un camp si sa modifice un numar. Atat. Ceea ce am vazut eu, a fost ca incerca sa ne implice si pe noi, si in acelasi timp sa scape de responsabilitatea de a fi la catedra. Mi se pare ciudat. Toata ora lui mi s-a parut stranie. Dar poate ca-l judec prea dur.

Am venit pentru cursuri, pentru profi, ca sa vad cum e la facultate in state. Toata lumea ii lauda pt modelul de invatamant. Pana aflu mai bine cum sta treaba, va propun, dragi cititori, un nou model de invatamant odata cu poza urmatoare. Modelul Hippie !

Prima ploaie, primele cursuri, prima cerneala

Dupa cursul de Galet de ieri, in care am descoperit ca pot sa inteleg limba portugheza, iar o frantuzoaica a silabisit adorabil cateva cuvinte romanesti, a plouat. In felul acela magnific, violent si vesel si tanar, cum e prima ploaie advarata dintr-o toamna. M-am intors la 9 seara acasa, alergand in susul dealului pana la fortul roman in care locuiesc de 13 zile, apa curgea suvoaie pe trotoar la vale, peste patofi, peste mine toata, pelerina IUB era inutila. In casti tzipa IRIS (Un cer pentru doi), care spunea ca nu vor mai fi nori pe cer...si norii se dezlantuiau ca niciodata, exact ca in sufletul meu, cu o energie enorma! Cand am traversat podul Kitchener peste Saona, in autobuz, un fulger gigantic a facut sa paleasca tot iluminatul stradal ... exact cand imi spuneam ca nu se vede bine raul pe intuneric si pe ploaie. Si alergam in susul dealului si nu ma puteam gandi decat la cat de frumos este sa traiesti asa ceva... chiar si de unul singur...sau poate mai ales de unul singur. Cand am scos hainele una cate una, erau toate complet ude in ciuda pelerinei, la fel si hartiile si dosarul de carton din rucsac, la fel si cateva suvite de par neacoperite de gluga. Raluca si Vali erau pe hol si ma asteptau, se temeau ca am patit ceva, iar eu, mai fericita decat oricand, m-am uscat, apoi am coborat sa astept mai bine de o ora ca France Telecom sa primeasca apelurile nesfarsite ale lui Andrei.

Si s-a intamplat exact ca in filme. Cu ultimul minut de pe cartela l-am sunat si am convenit sa ma incercam inca 10 minute, iar daca nu merge sa ne auzim in seara asta. Era 22:55... la 23:07 am inceput sa ma indepartez incet-incet de cabina, pe intuneric, si toata fericirea de prima ploaie disparuse, se retrasese ca sa astepte sa plou eu... fiindca simteam cum incepem sa plou... Am ajuns la coltul cladirii, tot pe intuneric, zgribulita si imbracata lalau, si am auzit tipatul inconfundabil, ascutit, vesel si alarmant al telefonului din cabina. Am alergat cu o energie de furtuna si am petrecut cea mai fermecatoare ora in cabina, in timp ce de peste tot din coltuile cladirii nu se mai auzea decat pic-pic-pic... linistea de dupa ploaie, mirosul acela delicios si vocea iubita chiar in urechea mea. M-am simtit ca o eroina de film american, usurel, poate chiar neinteresant, dar intotdeauna emotionant...

Primele cursuri de istoria presei... totul este exact ca acasa, referate, teme de ales, lucrari de facut, examene... Un mare PLUS pt Universitatea din Bucuresti din acest punct de vedere. Studentii sunt dintre cei mai ciudati, tacuti, zeflemitori, imbracati aiurit, ca la noi. Eu, ca de obicei atunci cand e frig, pe cat am putut de cocheta... Cateva intepaturi din partea profului de istoria presei la adresa burgheziei, cateva alunecari catre opinie, la fel ca si la noi, poate chiar ceva mai evident. Un popor pasional, de oameni inteligenti, dar neglijenti, de oameni care par a nu se teme de nimic. Mai putin seriosi decat noi, fiindca ei nu au nevoie sa demonstreze nimic. Am cautat timp de 5 minute o a doua rezerva de stilou in timpul cursului, foile sunt line, cerneala verzuie, liniile multe si incurcate, scrisul meu un pic mai aruncat si mai labartat, ca in fiecare toamna... pana mi se da mana.

Pana ne dam mana....

pe fuga ...

O zi noua, o saptamana noua, o alta luna de cealalta parte a oceanului ... Soarele parca straluceste mai puternic astazi, iar cerul lin parca ma invita sa-l escaladez. Totusi, mi-e dor. Cele multe diferente culturale, socante la inceput, s-au obisnuit cu vederea unui european, si eu m-am obisnuit cu toate ele. Daca la inceput refuzam sa traversez in diagonala intr-o intersectie in cruce (atunci cand toate semafoarele masinilor indica rosu), acum fac asta cu cea mai mare nonsalanta.

Merg pe strada si ma gandesc la Andreea, la sufletelul meu drag. Ma duc la universitate, ma gandesc la ea. Vin de la universitate, ma gandesc la ea. Tot timpul ma gandesc la ea. Sigur, mai fac si teme din cand in cand si ma mai si duc la cursuri, iar atunci trebuie sa fiu atent. Dar ma gandesc la Ea.

Am dat peste un citat ieri: "Sa studiezi in strainatate este cea mai aleasa educatie, dar si un mod sigur de a nu mai fi linistit." Coboara noapte dupa noapte peste apartamente si ocean si camerele de camin, si imi vine greu ca seara sa ma intind in patul mare si gol, si sa ma relaxez. Sa renunt la toate gandurile care-mi alearga prin minte, ce ar trebui sa mai fac, cum va fi ziua de maine, cand trebuie sa aplicam la master, ce documente mai am de facut, oare am mancare maine?

Trebuie sa ma duc din nou la facultate acum, sa imi rezolv nelamuririle in legatura cu o tema pentru maine. Pe drum, ma pregatesc pentru un Craciun en Francais cu Michel Thomas, ascultand lectii de franceza la mp3Player... Je dois aller !

Alte povesti, alte figuri, dupa mai putin de o saptamana

Compartimentul meu de frigider e stricat. Mi-am mutat mancarea intr-unul pe care nu l-am vazut ocupat de cand am venit..poate camera aceea nu se da ... e numarul 121. Trec, insa pe culoar si vad o domnisoara introducand cheia la 121. Ma scuz in franceza pentru sticla de lapte lasata in frigiderul ei, ii spun ca o sa o iau. E micuta, cu breton si imi spune ca nu e nicio problema. Apoi imi intinde mana si imi zice "Moi je suis Raluca". Radem amandoua si aflu ca Raluca Dorobantzu, din Romania, abia a picat in campus, venind de la Universitatea din Liverpool. O invit la mine si, la auzul de voci romanesti, ma trezesc ca peste nici 3 minute mai bat la usa un baiat si o fata. Vali e studenta la medicina, in Bucuresti, iar Oleg e in anul 2 la master si e din Republica Moldova. Ne strangem o mica gasca, radem, impartasim.

###Raluca e micutza, a abia in anul al II-lea, face stiinte politice, e foarte desteapta. Are o bursa de la Guvernul Romaniei pentru Universitatea din Liverpool. Despre parintii ei spune "Mami" si "Tati". Rade tot timpul, pune porecle, iar despre britanici spune doar atat, cu incrancenare "Neamu' lor!!"

###Vali e in anul 4, e romantica, stresata pentru ca nu stie franceza, sceptica in ceea ce piveste medicii din Romania (cu motiv) si spune mereu "Corect sau nu???". Nu vorbeste mult, are o privire de mama mandra atunci cand ne vede pe mine si pe Raluca vorbind si razand. She is terribly home-sick.

###Oleg face master in relatii internationale, e de 3 ani in Lyon si e sceptic la totul... le stie pe toate... magazine, piete, banci, conturi la banci, asigurari, cazare... Zice ca se vede ca abia am ajuns in Franta, ca il amuza oamenii care vin in Franta pt prima oara dupa ce au studiat limba de mici, ca sunt stangaci si folosesc expresii inutile :)) Il cred pe cuvant si ma simt vizata :">

###Pe Iulia am cunoscut-o inca din avion, am petrecut mult timp impreuna saptamana trecuta, face antropologie la aceeasi universitate ca si mine si vine din Cluj. E serioasa, a fost manager la un hotel, tanjeste dupa munca ei si dupa casa ei, n-a stat niciodata la camin si spune ca e spatiul stramt (desi eu gasesc loc uneori sa si dansez de una singura in camera:P). Si ea e home-sick.

Despre mine, well... pe mine ma cunoasteti. Sunt Andreea si fac Institutul de Info-Comm. (asa se cheama aici facultatea de comunicare). Imi plac mult de tot tinerii romani, cel mai mult de fapt si ma bucur ca ii gasesc peste tot, ca toti au povesti interesante. Trec uneori pe strada si ma gandesc ca fiecare dintre oamenii pe care ii vad au istorii interesante, dar absolut fiecare!! E uimitor. Si ma mai gandesc ca fiecare are sau a avut sau va avea si o poveste de iubire sau mai multe, dar cu siguranta una care i-a marcat sau ii va marca exsitenta. Si daca stau cateva ore de vorba cu un om, imi place mult ca apoi sa incerc sa imi imaginez povestea lui de iubire, fiindca e destul de usor. De fapt, suntem asa de transparenti!!

Si eu sunt home-sick. Home... un loc pe care in momentul asta nu pot sa spun ca il am, deci cred ca mai curand sunt people-sick. Si da, sunt Andrei-sick. E perioada aceea din semestru (inceputul pentru mine, sfarsitul primei luni pentru el) in care, daca nu ne certam, atunci cu siguranta suferim mult unul dpa celalalt. Si de ceva vreme nu ne mai putem certa, asadar nu ne ramane decat sa suferim. Mi-am spus mie, fara sa ii spun si lui, ca, atunci chiar cand voi avea internet in camera, n-o sa mai vreau sa folosesc camera web... fiindca vreau sa vad realmente cat s-a schimbat dupa un semestru in State, de unul singur ... si vreau sa vad asta dupa ce semestrul se va fi terminat. Sper numai sa il recunosct pe aeroport ;;)

Fiindca poza cu el o am in suflet si cand suntem departe mi-e mai usor asa... incerc aproape un sentiment placut dupa o luna, doua, cand imaginea din creier incepe sa se estompeze, cand nu mai pot sa ii recompun in minte trasaturile, dar le am separat in suflet si e frumos sa fac puzzle-ul asta seara, inainte de culcare, sau in tramvaiul spre universitate... sau pur si simplu in timp ce fac altceva.

Andreea is home-sick.

De la Ron - rezumat

Sunt opt zile de cand sunt aici. Ma dor amigdalele de atata R si de atata politetze. Mi-e dor de tot ce e acasa, si de toti ce sunt acasa...

*Lyonul este traversat de la un capat la altul de doua rauri: Le Rhone si La Saone. Portiunea dintre ele se numeste La Presq'Ile (Aproape Insula). In partea veche a orasului, week-end-ul trecut, a fost o superba expozitie de cermica europeana. Artisti de peste tot din Europa au expus tot felul de sculpturi pictate tlburator de frumos. Vase, personaje, bijuterii... ma priveau din toate partile Pietei St Jean si toate doamnele de aproximativ 50 de ani semanau (la vorba, la atitudine, la figura chiar) cu buna noastra profesoara din liceu, dna Dragomir. Mi-am zis ca o sa ii scriu sa ii spun ca o vad peste tot. O sa fac asta.

*Biletele de autobuz se iau de la o masina, schimbarea pinului de la cardul de student sa ia de la o masina, plata la spalatorie se face la o masina, plata la centrul de inchirieri de biciclete se face la o masina, pana si la Carrefour si Auchan poti plati fara sa vezi vreo figura umana in fata ta... cu o masina... Oamenii sunt simpatici, in schimb... :P

*Acum vom pleca la Fourvieres, catedrala de pe colina cea mai inalta a Lyonului. Vom ajunge acolo cu funiculaire-ul... un fel de telecabina.

*Cuvintele pe care le aud si le pronunt cel mai des in camin sunt "au revoir" si "bonsoir"... politete fortata, zambet proesional... La ce bun, cand oricum folosim aceleasi aragaze si aceleasi dushuri?

*Pe chei e foarte linistitor. Unii picteaza, altii fac sport. Sunt multi copii care se joaca, mai ales duminica. Sunt mereu vapoare straine, din tot felul de tari europene, care isi asteapta pasagerii sa se imbarce pentru croaziera...

*In fiecare seara merg la cabina telefonica din coltul caminului si stau acolo o verme pana ce suna telefonul. Primesc apelul lui Andrei de pe cartela miraculoasa cu 18 ore de convorbiri si stau la povesti, uneori in frig, cu tricou, pulover si geaca, de fiecare data cel putin 30 de minute... cel mai adesea de la 50 in sus. Cunosc acum cabina ca pe o micutza camera personala, e in forma de hexagon si in neonul ei rotund zac sute de insecte moarte. N-are una dintre laturi, adica unul dintre geamuri e scos. Pe acolo vine lumea si ma intrerupe, sa ma interbe daca am maruntis pentru masina de spalat sau daca rufele puse la uscat sunt ale mele. Intrerup putin convorbirea ca sa raspund la intrebari si Andrei se extaziaza auzind limba asta alintata si fina vorbita de mine. Apoi ma intorc la el si povestim pana cand mai avem putin si adormim langa telefon. Astea sunt momentele cele mai frumoase din zi.

*Alteori ma suna mama la aceeasi cabina si radem si ma oune sa ii zic de 100 de ori ca sunt bine, ca n-o sa stau nici flamanda nici dezbracata, ca am tot ce imi trebuie. Si radem de tot felul de chestii.

*Acum nu mai rog lumea sa repete ce a spus, inteleg din prima si cred ca m-am obisnuit atat de bine cu limba, incat azi un englez care abia ma cunoscuse mi-a spus ca sunt "primul student franceza pe care l-a intalnit de cand e in camin". Am ras mult din motivul asta. Zicea ca vorbeam prea repede, si de asta s-a incurcat :)

*Intr-o seara am baut un ceai de menta intr-o cafenea, cu Iulia din Cluj si Mike din Anglia. Ma rog, Mike a baut o bere. El e cel care mereu si pe oricine intreaba daca nu are chef sa mearga la "un petit verre". Ii place lui mult sa faca asta;))

*In alta seara a venit la mine in camera Pati, din Mexic si si-a mancat cina pe masa mea in timp ce povesteam fiecare despre tara ei. Ea si grupul ei de prieteni sunt niste petrecareti. M-au invitat si pe mine, dar... you know me.

*Alaltaseara cand mergeam la dush m-am intalnit cu Rita din Australia, care era nervoasa ca avea niste teme imposibile pentru un curs de franceza pe care il urmeaza unii stundeti inaite de inceperea cursurilor efective.

Sunt aici si mi-e dor de acolo...

FotoFuture

Este jocul pe care l-am inventat in seara asta. Nu mi-am imaginat, atunci cand am inceput sa ne jucam astfel cu imaginatia, ca totul poate fi asa de magic si ca numai niste imagini disparate din viitorul pe care il visam imi pot aduce fiori pe sira spinarii. Regula o sa o intelegeti din insasi desfasurarea jocului...

Andrei: te-as fotografia pe tine cu burtica pe la 5-6 luni si cu mana mea pe burtica
Andreea: eu pe tine dand biberon unei fetite de 6 luni care se uita la tine si intinde manutele spre tine, tu razand
Andrei: eu, dand aparatul altcuiva ca sa ne faca o poza de familie, unui trecator de pe strada ... sa fim noi trei, tu tinand pe bebe, eu tinandu-te pe tine ... mica noastra familie... tinandu-ne in brate
Andreea: eu pe tine cu un baietel de 9-10 ani la paintball, razand amandoi. baietelul seamana leit cu tine si e imbracat cam la fel ca tine
Andrei: as mai face o poza si in timp ce ne pregatim sa facem bungee-jumping in varful unei stanci ... inainte si dupa
Andrei: ce faaaain!
Andrei: eu pe tine cu o mica Dreiuta in bucatarie ... si ea ajutandu-te sa gatesti... in timpul asta voi doua radeti, si tu o inveti chestii
Andreea: as face o poza cu noi doi cu robe si chipiutze cu diplomele de masters la JUB in mana... si cu doi profi preferati
Andrei: sau ea e foarte serioasa, si invata, absoarbe ca un buretel
Andrei: daaa
Andreea: si stii cu ce?
Andreea: cu tine murdar de var si moloz, obosit, stand pe podea in prima noastra casa ...goala
Andreea: as face o poza cu noi doi si cu primul nostru apartament ... cel care va fi al nostru si numai al nostru
Andreea::)) :)) !!!!
Andrei: daaaaaa
Andreea: daaaaaaa!!!!
Andrei: cat de tare!
Andrei: si stii cum ? o poza cumparand uniforma pentru baietelul sau fetita noastra ... si apoi el/ea imbracata cu uniforma, in timp ce il/o ducem la scoala in prima zi
Andreea: as face o poza cu voi trei...tu, el si ea....facand un castel de nisip mai mare decat ei doi, la mare
Andrei: daaaaaa
Andrei: as face o poza cu noi toti, intr-un parc foarte apropiat de casa, la picnic, intr-o duminica insorita
Andreea: as face o poza cu noi doi plangad de fericire pe aeroportul din Lyon in iarna asta
Andrei: as face o poza cand ne vom urca in acelasi avion din nou (curand )
Andrei: noi doi si cu avionul
Andreea: daaaa.... si inca una in campusul nostru comun, stand la coada pt acte
Andreea: acelasi campus
Andrei: daaaa
Andrei: si amandoi mergand la cumparaturi la Plus ca sa cumparam ingrediente stii pentru ce ?
Andreea: as face o poza cu tine si cu baiatul tau de 20 de ani , in timp ce va strangeti mana barbateste
Andreea: pt ce?
Andrei: pentru tortul de ziua copiilor nostri ... de 1 anisor !!!
Andreea: daaa!!!!! pt tort!!! stiam eu!!!
Andrei: ce fain asta cu baiatul la 20 de ani
Andreea: si cand dansezi cu fiica ta mireasa
Andrei: as face o poza cu tine si fata ta, afara undeva, in care sa se vada ca sunteti leite
Andrei: wow!
Andrei: o poza cu noi doi la nunta de argint ... cu noi si familia noastra la nunta de argint
Andreea: da..tu in camasa bleu cu cravata argintie
Andreea: si pieptanat ca acum
Andreea: dar un pic mai argintiu :P
Andrei: si cu mai putin par ;;)
Andrei: si stii cum as mai face o poza ? de fapt, mai multe poze
Andreea: cum cum??andreiutz pe care il iubesc: duminica, in timp ce ne facem rutina noastra de familie de duminica ... masa de seara cu totii, un film misto ... pop-corn ...

...
Asta e FotoFuture... il puteti juca si cu voi insiva..la mine asa a inceput... e un sentiment efervescent, cum ii place lui Andrei sa spuna. Dupa bunul obicei al blogurilor, as lansa unuia sau altuia provocarea de a face trei sau 5 astfel de fotografii in viitor, dar prefer sa astept...voi vedea cine se "autosesiseaza" si raspunde provocarii...

Andrei, pastrez fotografia ta lucioasa si zambitoare in suflet si in portofel :). E din viitor, din prezent, de aici, de pretutindeni si seamana cu tine in fiecare moment. Fiindca se update-aza permanent cu ceea ce ne spunem, cu ceea ce simtim si cu ceea ce devii. Si stii ce? Imi place poza asta din ce in ce mai mult!

Little SMS

Ti-am trimis un mini-mesaj azi-dimi, dar nu sunt sigur ca l-ai primit. Pt orice eventualitate, adaug si aici sticla cu mesajul digital pentru tine:

Buna dimi', sufletel drag! Little chef te iubeste, la tine gandeste, si chiar iti gateste! Yubu :*

Au inceput cursurile de luni. Tot luni tu ai plecat in excursie, si nu ne mai auzim deloc pentru cateva zile. Este greu, insa stiu ca te iubesc, am incredere in tine, si stiu ca ajunge doar sa ne gandim unul la altul. Acum am jucat Sims cateva ore, ca sa-mi alin dorul de tine... Ai ajuns o mama cu parul alb, iar Ayana este o adolescenta care aspira sa fie "Young Genius" :) E frumos, cu o singura exceptie... Andreiut din joc a murit de foame acum 2 seri. :( Nu stiu exact ce s-a intamplat de a ajuns cu toate nevoile pe rosu, si la un moment dat s-a prabusit pe jos si a venit Aia cu coasa. Andreea a implorat si pana la urma a reusit sa-l salveze, URAAAA! Dar n-a trecut mult pana cand Andreiut (ala din joc, da? in viata reala mananc foarte bine) s-a infometat din nou si de data asta s-a teleportat in ceruri. Pana la urma, e doar un joc pe calculator, si asa va ramane ! :)

In seara asta am facut pui la cuptor, cu cartofi natur si mazare. M-am mirat si eu de ce bun a iesit, dar nu ma plang :D Macar acum am mancare pentru mai multe zile.

Cursurile sunt foarte misto, profii sunt geniali in marea majoritate a cazurilor, iar mie imi pica ochiii in gura de somn la ora. Se pare ca dupa 2 saptamani nu m-am obisnuit cu fusul orar. Daca as putea, i-as da o palma corpului meu ca sa se uite in jur, sa vada exact cand se face seara si cand e dimineata !

Este foarte adevarat ( stiu, da :P ) ca lucrurile cele marunte ne infrumuseteaza zilele. Cel mai frumos lucru pe care l-am vazut de ceva vreme, si care m-a apropiat de natura a fost un dans spontan in mijlocul strazii. Doi fluturi se iubeau unul pe celalalt, pe trotuar, pe strada, peste tot. Mi-as dori sa pot trai numai in mijlocul naturii, inconjurat de pasari si vietuitoare mici si simpatice. Sa beau ceaiul dimineata cu un castor si sa-mi mananc sandvisurile la pranz cu un rozator urechiat. Seara, sa-mi fac un ceai cu miere si sa-l degust impreuna cu un pui de urs. Ce viata!

Portrete in creion

In sufrageria din Bucuresti ...

Si in bucatarie ...

America. Rezumat (1)

Partea intai. Rezumatul unui intreg continent, a unui mod de viata si a oamenilor :) Cum se spune ca o poza valoreaza cat 1000 de cuvinte, poate, but maybe poate (;)) reusesc sa schitez cate ceva din ce mi-am propus...

• Inca din avion, am luat la cunostinta ca ma indrept spre partea lumii care a inventat Elmer Fudd Language :) Urmatoarul semn era sub scaunul stewardesei...
  


• Caracteristic: un local care vinde peste 10 feluri de hamburgeri... Cine se plangea ca din ce in ce mai multi oameni sunt obezi?


• 


• Apropos, am ramas uimit cand am vazut la un supermarket (la "grocery store", ca asa se zice p-aicea ... am mai invatat o chestie :) pungi de chipsuri Chio si Lays cu jumatate de kilogram de chipsuri... Ar fi tare sa ma duc si eu la piata sa cer chipsuri la kilogram :|


• Si daca tot sunt la capitolul asta, sa va spun si cat de greu mi-a fost sa cumpar o paine normala, o franzela alba din faina, cu cativa afanatori. N-am gasit in prima saptamana decat paine la punga, cu diverse inscriptii de genul "no fat!", "for saturated fat contents check the ingredients list". Am mancat o paine degresata, facuta din ovaz, si inca mai am 2 felii de paine foarte hranitoare cu miere... Acum, intrebarea care mi-o pun este: Oare la ce se gandeste omul de rand cand se duce la magazin? ;)


• Majoritatea semnelor rutiere sunt panouri dreptunghiulare, albe, rosii sau galbene, cu mult text pe ele... Personal, mi s-ar parea ciudat sa fiu la volam si sa stau sa citesc pe un semn de circulatie "No turn right... School. Monday-Friday, 7 am - 8 am, 3 pm - 4 pm", apoi sa ma uit la ceas, sa ma intreb ce zi este, si sa compar cu ce scrie pe semn ca sa-mi dau seama daca am voie sa fac la dreapta sau nu. Pana si semafoarele pentru pietoni au doua stari: "WALK" (alb) si "DON'T WALK" (rosu).

Tigrul si zapada

... este cel mai frumos film pe care l-am vazut vreodata. E o floare de colt intr-un oras industrial, e o poza pe hartie Kodak in anii 1600, e un cartof care creste in Caraibe. L-am vazut de unul singur, ca sa-mi vina somnul ... Dar acum tocmai s-a terminat, si mi-a placut atat de mult ca mos Ene a fugit pe-o motocicleta cu reactie. Beau ceai cu care printesele imblanzesc balaurii asa cum o sugativa suge cerneala din ochisorii copilului de clasa a doua... Am o pofta nebuna sa alerg, sa strig si sa fim amandoi !

Zapada de deasupra oceanului Atlantic, tigrul cel galben din soare, ii vedeti pe amandoi mai sus. Asta este inceputul unei noi experiente pentru mine, pentru noi doi. Port cu mine un zambet in suflet, si asta-mi este de ajuns. E devreme, e 6:17 la Galati si te-ai trezit deja. Faci pregatiri de ultimul moment ca sa pleci la Bacau, du-te incolo, vino-ncoace, totul atat de clasic... A devenit atat de normal sa plecam dintr-o parte in alta, sa fim nomazi moderni, incat ... E atat de ciudat sa fim la 7 ore distanta, incat ... Se intampla atat de des sa fim la mii de kilometri departare incat ... incep sa constientizez si mai mult ce vreau. Sa fim amandoi. Atata tot. Sa fim amandoi.