Prima ploaie, primele cursuri, prima cerneala

Dupa cursul de Galet de ieri, in care am descoperit ca pot sa inteleg limba portugheza, iar o frantuzoaica a silabisit adorabil cateva cuvinte romanesti, a plouat. In felul acela magnific, violent si vesel si tanar, cum e prima ploaie advarata dintr-o toamna. M-am intors la 9 seara acasa, alergand in susul dealului pana la fortul roman in care locuiesc de 13 zile, apa curgea suvoaie pe trotoar la vale, peste patofi, peste mine toata, pelerina IUB era inutila. In casti tzipa IRIS (Un cer pentru doi), care spunea ca nu vor mai fi nori pe cer...si norii se dezlantuiau ca niciodata, exact ca in sufletul meu, cu o energie enorma! Cand am traversat podul Kitchener peste Saona, in autobuz, un fulger gigantic a facut sa paleasca tot iluminatul stradal ... exact cand imi spuneam ca nu se vede bine raul pe intuneric si pe ploaie. Si alergam in susul dealului si nu ma puteam gandi decat la cat de frumos este sa traiesti asa ceva... chiar si de unul singur...sau poate mai ales de unul singur. Cand am scos hainele una cate una, erau toate complet ude in ciuda pelerinei, la fel si hartiile si dosarul de carton din rucsac, la fel si cateva suvite de par neacoperite de gluga. Raluca si Vali erau pe hol si ma asteptau, se temeau ca am patit ceva, iar eu, mai fericita decat oricand, m-am uscat, apoi am coborat sa astept mai bine de o ora ca France Telecom sa primeasca apelurile nesfarsite ale lui Andrei.

Si s-a intamplat exact ca in filme. Cu ultimul minut de pe cartela l-am sunat si am convenit sa ma incercam inca 10 minute, iar daca nu merge sa ne auzim in seara asta. Era 22:55... la 23:07 am inceput sa ma indepartez incet-incet de cabina, pe intuneric, si toata fericirea de prima ploaie disparuse, se retrasese ca sa astepte sa plou eu... fiindca simteam cum incepem sa plou... Am ajuns la coltul cladirii, tot pe intuneric, zgribulita si imbracata lalau, si am auzit tipatul inconfundabil, ascutit, vesel si alarmant al telefonului din cabina. Am alergat cu o energie de furtuna si am petrecut cea mai fermecatoare ora in cabina, in timp ce de peste tot din coltuile cladirii nu se mai auzea decat pic-pic-pic... linistea de dupa ploaie, mirosul acela delicios si vocea iubita chiar in urechea mea. M-am simtit ca o eroina de film american, usurel, poate chiar neinteresant, dar intotdeauna emotionant...

Primele cursuri de istoria presei... totul este exact ca acasa, referate, teme de ales, lucrari de facut, examene... Un mare PLUS pt Universitatea din Bucuresti din acest punct de vedere. Studentii sunt dintre cei mai ciudati, tacuti, zeflemitori, imbracati aiurit, ca la noi. Eu, ca de obicei atunci cand e frig, pe cat am putut de cocheta... Cateva intepaturi din partea profului de istoria presei la adresa burgheziei, cateva alunecari catre opinie, la fel ca si la noi, poate chiar ceva mai evident. Un popor pasional, de oameni inteligenti, dar neglijenti, de oameni care par a nu se teme de nimic. Mai putin seriosi decat noi, fiindca ei nu au nevoie sa demonstreze nimic. Am cautat timp de 5 minute o a doua rezerva de stilou in timpul cursului, foile sunt line, cerneala verzuie, liniile multe si incurcate, scrisul meu un pic mai aruncat si mai labartat, ca in fiecare toamna... pana mi se da mana.

Pana ne dam mana....