Yes and No, Do's and Don't's... Like it or not... etc...

Ce-mi place si ce nu imi place aici:
1. Imi place tramvaiul; 2. Imi place piatza de duminica de la coltul strazii, de langa statia de autobuz, cu galantarele de Brié si Chèvre, cu puii la rotisor, cu buchetele de trandafiri si legumele ude, placutzele de pret negre, scrise cu creta; 3. Nu-mi place ca apa la dush se inchide in numai 30 de secunde si ca, daca ii dai din nou drumul, este rece; 4. Nu-mi place ca sunt oameni care gatesc langa tine in bucatarie si totusi nu te saluta; 5. Nu-mi place ca ne tot duc cu zaharelul in ceea ce priveste internetul; 6. Imi place ca francezii au copii frumosi si veseli, care vorbesc delicios; 7. Nu-mi place ca pe copiii astia ii bruscheaza in mijlocul strazii, ii rasfata prea mult si apoi urla la ei, ca sunt agresivi si neintelegatori cu propriii lor copii; 8. Imi place centrul, imi plac magazinele, patiseriile, gelateriile, restaurantele mici din orasul vechi, cu mesele in strada si cu mirosuri puternice (fructe de mare, usturoi, branza, pui); 9. Nu-mi place frigul din cabina telefonica si geamul lipsa, si asteptarea, noaptea tarziu sau dimineata devreme, ca aparatul sa sune...nu-mi place cand suna in sfarsit, si strig ALO ca o apucata, dar Andrei nu ma aude si inchide... si iarasi astept sa formeze numarul infinit; 10. Imi place camera, mai ales cand fac curat si miroase a chimicale de curatat parfumate; 11. Imi plac fluviile si vantul de pe poduri si pasarele, apusul, pranzul, dimineata reflectate in apa...nu m-as mai satura sa tot traversez podul Kitchener cu tramvaiul T2... e unul dintre ele mai poetice lucruri pe care le fac aici... 12. Nu-mi place proful de Image la curs, dar e destul de ok la seminar; 13. Nu-mi place singuratatea, rutina de seara cu fetele romance de care m-am apropiat (fiindca ma smulge de la studiu), dormitul pana tarziu cand am cursuri dupa-amiaza...

TO BE CONTINUED... (acum tre sa ajung la curs)

Duminica seara ...

O salata geniala a inceput sa se dea cu saniuta pe gatul meu aseara ... Totul a inceput cu un sentiment ca stomacul meu tipa si se isterizeaza. Nu stiu cum a ajuns vestea ca ma duc la un party acolo jos, credeam ca mintea mea e mai sus de gat. Dar se pare ca totul trece prin stomac mai intai de toate Cele mai viteze au fost boabele de porumb impreuna cu o bucatica de ton. Au pornit primele spre pierzania cu acidul gastric. Apoi a urmat o bucatica de morcov, si inca una... Si in sfarsit, pentru digestie lina, o floare. Daa, ati citit bine. O floare ! Am mancat salata cu flori, cumparate de la super-marketul de pe Centre Avenue (ce ironic ca e departe de centru!). Conserva de ton am luat-o de la Seoul Market, aproape de camin, magazin de marfuri koreene. Deja se pare ca schimb subiectul.

Tot ce vedeam imi zgaria ochii. Ma uitam in jur si nu vedeam nimic decat forme ciudate. Nu puteam sa disting fondul de forma de esenta. Aproape uitasem unde ma aflu. A fost a doua oara cand am intrat acolo, si cea mai ciudata experienta din viata mea. Nici un cuvant sau litera in engleza, atat de cunoscute si normale pentru irisii mei, nu se ingramadea dinspre rafturi. Forme ascutite, negre, dure, parca ma impungeau si-mi spuneau "Stai departe! Nu te apropia... Te-am avertizat!" Mi-a trebuit cateva minute bune in fata fiecarui raft de la Seoul Market ca sa pot sa vad cu adevarat ce se afla in fata mea. Mi-am luat inima in dinti si mi-am cumparat o conserva de ton si prajituri koreene, lapte marca Giant Eagle si o chifla care parea sa fie simpla. Mai tarziu am descoperit ca era umpluta cu o substanta roz, dulce-uleioasa si usor gretoasa. Am mancat-o simpla. Tonul a ajuns materie prima pentru salata de mai sus si a fost genial. De cand s-a intors tata din Japonia si a adus cu el amestec din cele mai iute plante de pe Pamant am devenit fac infocat al mancarurilor condimentate. Spre bucuria mea, carnea era "spicy". Complementul perfect pentru gustul usor fad al florilor si cel dulce al porumbului scurs de apa.



Prietenul meu fioros, Jubileum, incercand sa ma imite in activitatea mea zilnica care-mi e cea mai draga. Telefonul spre taramuri u tout le monde parle francais imi este ca narcoticul zilnic de care am nevoie ca sa pot functiona cum trebuie. Invat sa parlesc franca si aproape am terminat CD-ul 4 din cele 9. Cunosc telefonul de la Radio Shack ca-n palma, iar degetul meu mare a invatat sa formeze singur numarul de 30 cifre; sunt tare mandru de el. Din cand in cand mi-e teama sa nu se streseze prea mult, si atunci il fortez sa ia o pauza si aduc in scena cealalta mana. Tasta dupa tasta, le apas, astept tacticos mesajul inregistrat de o voce feminina ca sa aflu cate ore telefonice mai putem folosi, si apoi deodata aud in receptor: "tzaaaar, tzaaaar"... Legatura cu telefonul public de la coltul caminului din Lyon este stabilita. Si deodata raspunde o voce fermecatoare, cunoscuta, calda ca razele soarelui: "Alo? " Si incepe conversatia kilometrica Mai sunt 9 ore si jumatate pana la urmatoarea doza. Vreau combustilul meu spiritual !

Am venit de la job. Am ajutat boboci sa-si faca tema la info. Omule draga, 80% din studentii americani sunt varza !!! Au venit sa-i ajut sa-si faca tema, cand nu citisera ce predase proful. M-am enervat de-a binelea cand ajungeam langa o chinezoaica/japoneza/coreeanca (nici acum nu stiu sa-i deosebesc ) si cand asta incepea sa invarta foiasca nervos zeci de foi si ciorne si sa ma tot intrebe "I don't know how to do this ... So what do I have to do?" Ii era lene pana si sa citeasca intrebarea si sa inteleaga ce trebuie sa faca! Totusi cel mai mult ma deranjeaza ca intr-un fel eu le fac tema. E o linie foarte subtire intre a da indicatii pentru rezolvarea unei probleme si a oferi solutia problemei. Insa aici, tema e atat de simpla incat oricare ar fi problema, poate fi rezolvata total cu 3 indicatii simple. Am incercat sa le arat prin invaluire, sa-i provoc sa gandeasca, sa invete dintr-un exemplu asemanator si sa aplice la tema. Oare am reusit? Imi dau seama ca pana la urma solutiile au zburat de pe buzele mele care un puf de papadie. Oare chiar i-am ajutat? Da, mi-au multumit inainte sa plece, dar ... M-am intors acasa obosit mental, cu senzatia ca ceva n-a mers asa cum trebuie. O sa discut despre asta cu profu'. Sunt curios ce-o sa zica. Voi ce credeti?

Am vazut ca-ntr-un film mut (Pasarea Colibri la casti) un avion clipocind pe cerul negru, la cativa kilometri deasupra capului meu. M-am simtit ca oamenii din Casablanca, cei ce asteptau sa poata pleca spre America, spre o viata mai buna. Numai ca eu abia astept sa plec din tara asta imensa care a fost ghivecificata intr-un timp record, ca sa pot ajunge mai aproape ... Vroiam din tot sufletul sa ma aflu intr-unul din scaunele stramte, in interiorul acestui animal fara suflet cu forma de pasare. Pe buze mi-au inflorit cuvintele "Avion, cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor ... ". Pana cand mi-am dat seama ca avionul zboara spre inima continentului. M-ar fi dus mai departe de visele mele... Si atunci avionul a parasit definitiv spatiul aerian al mintii mele.

Vrabiutele americane sunt mai fricoase decat cele de-acasa. In dupa-masa asta am impartit o felie din (meniul meu american) pizza pe care o mancam intr-un loc ca-n vis, in campus. Inconjurat de flori si greieri, pitit dupa cateva tufisuri departe de indiscretul si soare, o vrabiuta a dat peste mine. Si-a facut de treaba prin jur si, chiar inainte sa ma gandesc, am rupt o bucatica si i-am aruncat-o. I-am mai dat pana cand s-a saturat si si-a luat zborul deloc gratios. Imi amintesc cum hraneam un stol de vrabiute in parcul Crangasi, alaturi de Andreiuta. (Imi aducea pachet atunci cand eu uitam sa-mi iau dimineata, si imi facea panarama ca nu mi-am luat bani la mine ca sa pot sa mananc ) Aproape ca veneau sa ne manance de langa picioare; era o adevarata nebunie. Stinghera singuratica de azi pesemne ca era traumatizata, de n-a vrut sa se apropie atunci cand am lasat o firmitura mai aproape de mine. Probabil vrabiutele americane stiu de frica teroristilor ...

Aniversare ! Smile ! Smiley !

Azi, 19 septembrie, e o zi mare pentru toti internautii :) Adica da, si pentru tine, cititorule ! In 1982, pe 19 septembrie, un profesor de la Carnegie Mellon a folosit pentru prima data faimosul "smiley" :-) Proud papa, asa cum il prezinta site-ul CMU, este Scott Fahlman.


In poza putem observa o mica familie, doua animalute paroase, doua ghemotoace de blana cu picioare si cu ... smiley! Da, sunt doi smiley care mi-au sarit in brate in timp ce treceam prin fata cladirii Doherty din campus, si n-au mai vrut sa-mi dea drumul :)

Cuvintele sunt de prisos, toata lumea stie despre "smiley " si despre rudele lui... ... ... ... si multe altele, rude mai apropiate sau mai indepartate, mai sociale sau mai tocilare , rele de-a dreptul sau angelice etc. Arborele genealogic continua cu fratiorul mai mic si mai simpatic al lui , care face pe toata lumea sa rada Si ultimul e mezinul, un tip isteric de amuzant .

Copilul din noi iese la iveala odata cu sau , si inima-mi tresalta cand il vad pe . Iar asta micu' e tare simpatic

Impresii din tramvai

Azi dimineata orasul acesta asemanat asa de bine cu Bucurestiul! I-am vazut toate mizeriile, toate imperfectiunile, toate cladirile urate, toate carciumele carora aproape ca le-am simtit miroul inconfundabil de ora 7 dimineata. Din tramvai... Oamenii fara casa, in saci de dormit pe scarile catedralei St Michel (inalta si gri), blocurile murdare, scaunele mirosind a bere 1664 (din cate am inteles, cea mai ieftina aici), abia scoase in frigul diminetii pe trotuar, patiseriile si "viennoise-eriile" mici care vand dulciuri intarite (sa pareau), perdelele ieftine cu figuri celebre ale unui tip/ unei tipe dintr-o rezidenta universitara din Bron (vad fereastra din tramvai in fiecare zi), tramvaiul plin de oameni tristi, mai tristi poate decat la Bucuresti. Si se derulau toate cu ceva mai multa viteza, parca. In no time at all, parca am ajuns la Bachut-Mairie d'huitieme, apoi la Parilly Universite si apoi la Europe Universite, am coborat si am cautat amfiteatrul, care se schimbase.

Proful de Image nu mi-a placut la inceput, semana prea mult cu stafida (vezi referinte in posturi de prin aprilie), e prea serios si aduce un pic cu Ghe. Dinica, si Dinica joaca mereu roluri negative. Apoi, la seminar, n-a mai fost asa de fioros, mi-a placut chiar si am si oarece idee despre ce am sa cercetaz pt lucrarea finala... distingerea imaginilor de chipuri din rase diferite... mie, una, mi-e imposibil sa ii disting, fara un exercitiu prealabil de cateva saptamani/luni, pe asiatici sau pe africani... si vreau sa exploatez asta, fiindca mi-a soptit o pasarea ca si ei au probleme cu albii din acest p.d.v.

Ce frig a fost aseara si ce singura era cabina! Rochia si geaca pareau prea subtiri, dintii imi clantaneau si nu era nimeni. A durat iarasi o ora pana France Telecom a facut legatura... nu pot sa inteleg de ce... si rabdarea ma parasea... hotarasem sa nu stau mai mult de o ora
si cand eram pe punctul de a pleca, a tzipat din nou aparatul mare din cabina murdara. Eram cel mai obosit si infrigurat om...

De saptamana viitoare incep cursul de germana si pe cel de inot. Ma simt ca un invatacel... daca despre cursurile mele de Info-Comm mai am ceva idee si risca uneori sa fie anodine, sa invat o limba noua, altfel de cat "fara profesor" si sa fac sport, dupa atatia ani de pauza... e absolut o provocare delicioasa! sau... o provocare absolut delicioasa... sau o absolut delicioasa provocare... sau... sau... M-am intalnit pe culoar cu M. Chavagne de la cursul de Galet si mi-a spus ca mesajul meu in limba romana a cauzat controverse... Cred ca oamenii nu l-au inteles. O sa intru pe site sa vad la ce se referea.

Soare si frig azi, de la 6 dimineata pana acum, la 15:30... ziua abia incepe in US si Andrei se pregateste sa plece la scoala cu biscuiti de la Giant Eagle... Eu ma pregatesc sa fiu uimita de ce scoici sau nuggets sau cous-cous o sa mai gasesc la cantina in seara asta... despre ce o sa mai rad cu romancele din camin, ce melodie o sa mai cantam la 11 noaptea in gura mare (aseara a fost "Dancing Queen").

Buna dimineata, Pittsburgh. Trezeste-te, cursurile te asteapta, autobuzele au pornit, tramvaiele se misca lin pe cealalata parte de ocean... Hai sa ne uitam amandoi in sus chiar acum! Sa vedem acelasi soare! Sau mai bine du-te tu si pune degetul in Allegheny river, iar eu voi pune degetul in Rhone si sunt sigura ca particule de apa pe care le voi atinge au fost acolo, aproape de picioarele tale odata!

O zi cu soare pt tine!

Ganduri dintr-o noapte de septembrie

E 3:22 dimineata, si incep sa am o banuiala cum ca trupul meu ma saboteaza. Doar i-am spus acum o luna sa functioneze pe noul fus orar, sa fie atent cand rasare Soarele si cand apune, si sa se conformeze. Se pare ca cineva l-a invatat sa citeasca ceasul si sa scada 6 din ora pe care o vede. Astfel, obtine ora din Franta, din orasul luminilor, sau din Lyon. E un progres remarcabil fata de ultima oara cand am verificat :) Oricum mi-am creat acest automatism mental; inca unul in plus nu strica.

O poza mai veche, de vreo 2 saptamani, si-a facut loc mai sus. Era prima ploaie de vara pe care o vedeam de cealalta parte a oceanului. Iar umbrela tipului (era fie japonez, chinez sau coreean, nici acum nu stiu sa ii deosebesc :">) este pur si simplu geniala !!! Cum i-am vazut am stiut ca trebuie sa imortalizez momentul, si ca pana la urma ei doi vor ajunge pe blog :) Sper ca nu vor fi probleme cu copyright-ul.

Devine din ce in ce mai greu sa gasim o ora convenabila pentru amandoi la care sa vorbim la telefon. Cartela magica, care putea 18 ore catre Franta la inceput, acum face figuri... Aseara am format numarul kilometric de 28 de cifre nu mai putin de o ora, timp in care am motait de cateva ori. La celalalt capat al firului, Andreea statea in frig, ingheta, si astepta telefonul public din cabina hexagonala (clasic franceza) sa sune. Dupa 50 de minute, A SUNAT ! In sfarsit ! Si ne-am intins la povesti din nou, in dulcea noastra limba, dar nu prea mult, caci miercuri ea se trezeste dis-de-dimineata, la 8. Poate acum sta pe un scaun la un curs, poate alearga prin campus de la cladirea L pana la cladirea C... Poate sta la soare fiindca proful a decis ca are ceva mai important de facut, sau poate incearca sa intre pe Internet. Da, clar, asta este cea mai grea proba la care ne supunem, voluntar, ca doi mielusei. Am cautat pe eternul Google (dooh! ca asa-i modern, nu? :) ) sa aflu un numar in kilometri. Am aflat. 6585. 6585 km despart Pittsburgh si Lyon. Beat that !

Ieri Soarele m-a impuns cu razele lui sa ma trezesc. L-am urat pentru asta. Azi (in noaptea asta), vreau s-o faca din nou, fiindca Soarele care se ridica la fereastra mea este Soarele pe care l-a vazut Ea mai mult de 6 ore. Curand, daca ne vom uita amandoi sus, inspre el, ne vom intersecta privirile. (Noroc de ochelarii pe care-i purtam, caci altfel n-am putea bate asa de departe!) Acum pot sa-mi raspund intrebarii retorice de 1 saptamana in urma: "In ce directie sa ma uit?". Acum stiu ca daca-mi fac o bocceluta cu haine si mancare, si pornesc inspre est, de unde rasare Soarele, voi ajunge la un moment dat la Lyon. Voi aplica strategema Google (din nou... ce mult a ajuns Google sa faca parte din viata noastra! Oare ar trebui sa ne ingrijoram?). Deci strategema Google: mergi pe sute de sosele pana ajungi la coasta de Est a Americii, apoi "swim across the Atlantic Ocean", te agati de o bucata din solul francez, il saruti de bucurie si apoi continui calatoria senin, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Bocceluta, desigur, trebuie sa fie magica, mancarea sa nu se termine, iar hainele sa nu se uzeze. :)))

Oamenii sunt politicosi pana la extreme pe aste meleaguri. Daca le stai in cale si tu ii calci pe picior (in autobuz, de ex), ei zic intotdeauna "Sorry". Ma simt prost-crescut uneori fiindca nu reusesc sa zic primul cuvantul magic. Dar pe de alta parte, cred ca asta este unul din multele reflexe verbale si mentale dobandite prin educatie aici.

Aaaa, da. Vroiam sa spun ceva despre stilul american de a preda. Deci ieri, la cursul de info+fotografie. Proful rus, foarte destept, umblat prin toata lumea, sta in picioare la catedra lui cu laptopul si incepe ora. La fiecare 3-4 minute ridica ritualic o cana, soarbe o inghititura cu zgomot, si inchide ochii un pic mai mult decat o face atunci cand clipeste. Auzim cu totii cum se scurge lichidul pe gat. E bine sa-ti bei cafeaua de dimineata la ora 12, la primul curs.

Intre timp, asistentul care-si face doctoratul in grafica pe calculator sta in prima banca. Incaltat. De obicei se descalta si ramane in ciorapii albi pe mocheta . De data asta a ramas incaltat. (Insa nu pentru mult timp! :))) Cred ca uitase pur si simplu sa se descalte :)) ). Serios vorbind, e un tip destept, si totusi e distrus. Are parul mai lung decat toate fetele pe care le cunosc, iar barba rasfirata concureaza cu paru in lungime. Ochelarii, desigur, nu lipsesc. Hobby-ul lui este sa "hack on some code". Pe bune! Asa a zis-o cu gura lui :) (Si mie imi place informatica, sa ma si sa descopar lucruri noi la linuxul meu, dar ... ) Oricum, astea sunt doar detalii. Joia trecuta proful a fost plecat, si Jim i-a tinut locul la catedra. A fost cu totul si cu totul neobisnuit, chiar penibil in unele momente, fiindca nu reusea sa faca totul destul de interesant. Punea o intrebare, si astepta raspuns din randurile noastre, si tot astepta, si tot astepta. Apoi incerca sa spuna acelasi lucru cu alte cuvinte, si a reusit o singura data (intr-o ora si 20 de minute). Si apoi a facut o alta chestie, ca sa scape de apasarea de a fi singur in fata mai multor oameni si de a preda ceva atat de ... simplu pentru el ... a chemat pe altcineva la catedra, sa dea clic (stanga!) intr-un camp si sa modifice un numar. Atat. Ceea ce am vazut eu, a fost ca incerca sa ne implice si pe noi, si in acelasi timp sa scape de responsabilitatea de a fi la catedra. Mi se pare ciudat. Toata ora lui mi s-a parut stranie. Dar poate ca-l judec prea dur.

Am venit pentru cursuri, pentru profi, ca sa vad cum e la facultate in state. Toata lumea ii lauda pt modelul de invatamant. Pana aflu mai bine cum sta treaba, va propun, dragi cititori, un nou model de invatamant odata cu poza urmatoare. Modelul Hippie !

Prima ploaie, primele cursuri, prima cerneala

Dupa cursul de Galet de ieri, in care am descoperit ca pot sa inteleg limba portugheza, iar o frantuzoaica a silabisit adorabil cateva cuvinte romanesti, a plouat. In felul acela magnific, violent si vesel si tanar, cum e prima ploaie advarata dintr-o toamna. M-am intors la 9 seara acasa, alergand in susul dealului pana la fortul roman in care locuiesc de 13 zile, apa curgea suvoaie pe trotoar la vale, peste patofi, peste mine toata, pelerina IUB era inutila. In casti tzipa IRIS (Un cer pentru doi), care spunea ca nu vor mai fi nori pe cer...si norii se dezlantuiau ca niciodata, exact ca in sufletul meu, cu o energie enorma! Cand am traversat podul Kitchener peste Saona, in autobuz, un fulger gigantic a facut sa paleasca tot iluminatul stradal ... exact cand imi spuneam ca nu se vede bine raul pe intuneric si pe ploaie. Si alergam in susul dealului si nu ma puteam gandi decat la cat de frumos este sa traiesti asa ceva... chiar si de unul singur...sau poate mai ales de unul singur. Cand am scos hainele una cate una, erau toate complet ude in ciuda pelerinei, la fel si hartiile si dosarul de carton din rucsac, la fel si cateva suvite de par neacoperite de gluga. Raluca si Vali erau pe hol si ma asteptau, se temeau ca am patit ceva, iar eu, mai fericita decat oricand, m-am uscat, apoi am coborat sa astept mai bine de o ora ca France Telecom sa primeasca apelurile nesfarsite ale lui Andrei.

Si s-a intamplat exact ca in filme. Cu ultimul minut de pe cartela l-am sunat si am convenit sa ma incercam inca 10 minute, iar daca nu merge sa ne auzim in seara asta. Era 22:55... la 23:07 am inceput sa ma indepartez incet-incet de cabina, pe intuneric, si toata fericirea de prima ploaie disparuse, se retrasese ca sa astepte sa plou eu... fiindca simteam cum incepem sa plou... Am ajuns la coltul cladirii, tot pe intuneric, zgribulita si imbracata lalau, si am auzit tipatul inconfundabil, ascutit, vesel si alarmant al telefonului din cabina. Am alergat cu o energie de furtuna si am petrecut cea mai fermecatoare ora in cabina, in timp ce de peste tot din coltuile cladirii nu se mai auzea decat pic-pic-pic... linistea de dupa ploaie, mirosul acela delicios si vocea iubita chiar in urechea mea. M-am simtit ca o eroina de film american, usurel, poate chiar neinteresant, dar intotdeauna emotionant...

Primele cursuri de istoria presei... totul este exact ca acasa, referate, teme de ales, lucrari de facut, examene... Un mare PLUS pt Universitatea din Bucuresti din acest punct de vedere. Studentii sunt dintre cei mai ciudati, tacuti, zeflemitori, imbracati aiurit, ca la noi. Eu, ca de obicei atunci cand e frig, pe cat am putut de cocheta... Cateva intepaturi din partea profului de istoria presei la adresa burgheziei, cateva alunecari catre opinie, la fel ca si la noi, poate chiar ceva mai evident. Un popor pasional, de oameni inteligenti, dar neglijenti, de oameni care par a nu se teme de nimic. Mai putin seriosi decat noi, fiindca ei nu au nevoie sa demonstreze nimic. Am cautat timp de 5 minute o a doua rezerva de stilou in timpul cursului, foile sunt line, cerneala verzuie, liniile multe si incurcate, scrisul meu un pic mai aruncat si mai labartat, ca in fiecare toamna... pana mi se da mana.

Pana ne dam mana....

pe fuga ...

O zi noua, o saptamana noua, o alta luna de cealalta parte a oceanului ... Soarele parca straluceste mai puternic astazi, iar cerul lin parca ma invita sa-l escaladez. Totusi, mi-e dor. Cele multe diferente culturale, socante la inceput, s-au obisnuit cu vederea unui european, si eu m-am obisnuit cu toate ele. Daca la inceput refuzam sa traversez in diagonala intr-o intersectie in cruce (atunci cand toate semafoarele masinilor indica rosu), acum fac asta cu cea mai mare nonsalanta.

Merg pe strada si ma gandesc la Andreea, la sufletelul meu drag. Ma duc la universitate, ma gandesc la ea. Vin de la universitate, ma gandesc la ea. Tot timpul ma gandesc la ea. Sigur, mai fac si teme din cand in cand si ma mai si duc la cursuri, iar atunci trebuie sa fiu atent. Dar ma gandesc la Ea.

Am dat peste un citat ieri: "Sa studiezi in strainatate este cea mai aleasa educatie, dar si un mod sigur de a nu mai fi linistit." Coboara noapte dupa noapte peste apartamente si ocean si camerele de camin, si imi vine greu ca seara sa ma intind in patul mare si gol, si sa ma relaxez. Sa renunt la toate gandurile care-mi alearga prin minte, ce ar trebui sa mai fac, cum va fi ziua de maine, cand trebuie sa aplicam la master, ce documente mai am de facut, oare am mancare maine?

Trebuie sa ma duc din nou la facultate acum, sa imi rezolv nelamuririle in legatura cu o tema pentru maine. Pe drum, ma pregatesc pentru un Craciun en Francais cu Michel Thomas, ascultand lectii de franceza la mp3Player... Je dois aller !

Alte povesti, alte figuri, dupa mai putin de o saptamana

Compartimentul meu de frigider e stricat. Mi-am mutat mancarea intr-unul pe care nu l-am vazut ocupat de cand am venit..poate camera aceea nu se da ... e numarul 121. Trec, insa pe culoar si vad o domnisoara introducand cheia la 121. Ma scuz in franceza pentru sticla de lapte lasata in frigiderul ei, ii spun ca o sa o iau. E micuta, cu breton si imi spune ca nu e nicio problema. Apoi imi intinde mana si imi zice "Moi je suis Raluca". Radem amandoua si aflu ca Raluca Dorobantzu, din Romania, abia a picat in campus, venind de la Universitatea din Liverpool. O invit la mine si, la auzul de voci romanesti, ma trezesc ca peste nici 3 minute mai bat la usa un baiat si o fata. Vali e studenta la medicina, in Bucuresti, iar Oleg e in anul 2 la master si e din Republica Moldova. Ne strangem o mica gasca, radem, impartasim.

###Raluca e micutza, a abia in anul al II-lea, face stiinte politice, e foarte desteapta. Are o bursa de la Guvernul Romaniei pentru Universitatea din Liverpool. Despre parintii ei spune "Mami" si "Tati". Rade tot timpul, pune porecle, iar despre britanici spune doar atat, cu incrancenare "Neamu' lor!!"

###Vali e in anul 4, e romantica, stresata pentru ca nu stie franceza, sceptica in ceea ce piveste medicii din Romania (cu motiv) si spune mereu "Corect sau nu???". Nu vorbeste mult, are o privire de mama mandra atunci cand ne vede pe mine si pe Raluca vorbind si razand. She is terribly home-sick.

###Oleg face master in relatii internationale, e de 3 ani in Lyon si e sceptic la totul... le stie pe toate... magazine, piete, banci, conturi la banci, asigurari, cazare... Zice ca se vede ca abia am ajuns in Franta, ca il amuza oamenii care vin in Franta pt prima oara dupa ce au studiat limba de mici, ca sunt stangaci si folosesc expresii inutile :)) Il cred pe cuvant si ma simt vizata :">

###Pe Iulia am cunoscut-o inca din avion, am petrecut mult timp impreuna saptamana trecuta, face antropologie la aceeasi universitate ca si mine si vine din Cluj. E serioasa, a fost manager la un hotel, tanjeste dupa munca ei si dupa casa ei, n-a stat niciodata la camin si spune ca e spatiul stramt (desi eu gasesc loc uneori sa si dansez de una singura in camera:P). Si ea e home-sick.

Despre mine, well... pe mine ma cunoasteti. Sunt Andreea si fac Institutul de Info-Comm. (asa se cheama aici facultatea de comunicare). Imi plac mult de tot tinerii romani, cel mai mult de fapt si ma bucur ca ii gasesc peste tot, ca toti au povesti interesante. Trec uneori pe strada si ma gandesc ca fiecare dintre oamenii pe care ii vad au istorii interesante, dar absolut fiecare!! E uimitor. Si ma mai gandesc ca fiecare are sau a avut sau va avea si o poveste de iubire sau mai multe, dar cu siguranta una care i-a marcat sau ii va marca exsitenta. Si daca stau cateva ore de vorba cu un om, imi place mult ca apoi sa incerc sa imi imaginez povestea lui de iubire, fiindca e destul de usor. De fapt, suntem asa de transparenti!!

Si eu sunt home-sick. Home... un loc pe care in momentul asta nu pot sa spun ca il am, deci cred ca mai curand sunt people-sick. Si da, sunt Andrei-sick. E perioada aceea din semestru (inceputul pentru mine, sfarsitul primei luni pentru el) in care, daca nu ne certam, atunci cu siguranta suferim mult unul dpa celalalt. Si de ceva vreme nu ne mai putem certa, asadar nu ne ramane decat sa suferim. Mi-am spus mie, fara sa ii spun si lui, ca, atunci chiar cand voi avea internet in camera, n-o sa mai vreau sa folosesc camera web... fiindca vreau sa vad realmente cat s-a schimbat dupa un semestru in State, de unul singur ... si vreau sa vad asta dupa ce semestrul se va fi terminat. Sper numai sa il recunosct pe aeroport ;;)

Fiindca poza cu el o am in suflet si cand suntem departe mi-e mai usor asa... incerc aproape un sentiment placut dupa o luna, doua, cand imaginea din creier incepe sa se estompeze, cand nu mai pot sa ii recompun in minte trasaturile, dar le am separat in suflet si e frumos sa fac puzzle-ul asta seara, inainte de culcare, sau in tramvaiul spre universitate... sau pur si simplu in timp ce fac altceva.

Andreea is home-sick.

De la Ron - rezumat

Sunt opt zile de cand sunt aici. Ma dor amigdalele de atata R si de atata politetze. Mi-e dor de tot ce e acasa, si de toti ce sunt acasa...

*Lyonul este traversat de la un capat la altul de doua rauri: Le Rhone si La Saone. Portiunea dintre ele se numeste La Presq'Ile (Aproape Insula). In partea veche a orasului, week-end-ul trecut, a fost o superba expozitie de cermica europeana. Artisti de peste tot din Europa au expus tot felul de sculpturi pictate tlburator de frumos. Vase, personaje, bijuterii... ma priveau din toate partile Pietei St Jean si toate doamnele de aproximativ 50 de ani semanau (la vorba, la atitudine, la figura chiar) cu buna noastra profesoara din liceu, dna Dragomir. Mi-am zis ca o sa ii scriu sa ii spun ca o vad peste tot. O sa fac asta.

*Biletele de autobuz se iau de la o masina, schimbarea pinului de la cardul de student sa ia de la o masina, plata la spalatorie se face la o masina, plata la centrul de inchirieri de biciclete se face la o masina, pana si la Carrefour si Auchan poti plati fara sa vezi vreo figura umana in fata ta... cu o masina... Oamenii sunt simpatici, in schimb... :P

*Acum vom pleca la Fourvieres, catedrala de pe colina cea mai inalta a Lyonului. Vom ajunge acolo cu funiculaire-ul... un fel de telecabina.

*Cuvintele pe care le aud si le pronunt cel mai des in camin sunt "au revoir" si "bonsoir"... politete fortata, zambet proesional... La ce bun, cand oricum folosim aceleasi aragaze si aceleasi dushuri?

*Pe chei e foarte linistitor. Unii picteaza, altii fac sport. Sunt multi copii care se joaca, mai ales duminica. Sunt mereu vapoare straine, din tot felul de tari europene, care isi asteapta pasagerii sa se imbarce pentru croaziera...

*In fiecare seara merg la cabina telefonica din coltul caminului si stau acolo o verme pana ce suna telefonul. Primesc apelul lui Andrei de pe cartela miraculoasa cu 18 ore de convorbiri si stau la povesti, uneori in frig, cu tricou, pulover si geaca, de fiecare data cel putin 30 de minute... cel mai adesea de la 50 in sus. Cunosc acum cabina ca pe o micutza camera personala, e in forma de hexagon si in neonul ei rotund zac sute de insecte moarte. N-are una dintre laturi, adica unul dintre geamuri e scos. Pe acolo vine lumea si ma intrerupe, sa ma interbe daca am maruntis pentru masina de spalat sau daca rufele puse la uscat sunt ale mele. Intrerup putin convorbirea ca sa raspund la intrebari si Andrei se extaziaza auzind limba asta alintata si fina vorbita de mine. Apoi ma intorc la el si povestim pana cand mai avem putin si adormim langa telefon. Astea sunt momentele cele mai frumoase din zi.

*Alteori ma suna mama la aceeasi cabina si radem si ma oune sa ii zic de 100 de ori ca sunt bine, ca n-o sa stau nici flamanda nici dezbracata, ca am tot ce imi trebuie. Si radem de tot felul de chestii.

*Acum nu mai rog lumea sa repete ce a spus, inteleg din prima si cred ca m-am obisnuit atat de bine cu limba, incat azi un englez care abia ma cunoscuse mi-a spus ca sunt "primul student franceza pe care l-a intalnit de cand e in camin". Am ras mult din motivul asta. Zicea ca vorbeam prea repede, si de asta s-a incurcat :)

*Intr-o seara am baut un ceai de menta intr-o cafenea, cu Iulia din Cluj si Mike din Anglia. Ma rog, Mike a baut o bere. El e cel care mereu si pe oricine intreaba daca nu are chef sa mearga la "un petit verre". Ii place lui mult sa faca asta;))

*In alta seara a venit la mine in camera Pati, din Mexic si si-a mancat cina pe masa mea in timp ce povesteam fiecare despre tara ei. Ea si grupul ei de prieteni sunt niste petrecareti. M-au invitat si pe mine, dar... you know me.

*Alaltaseara cand mergeam la dush m-am intalnit cu Rita din Australia, care era nervoasa ca avea niste teme imposibile pentru un curs de franceza pe care il urmeaza unii stundeti inaite de inceperea cursurilor efective.

Sunt aici si mi-e dor de acolo...