Ganduri dintr-o noapte de septembrie

E 3:22 dimineata, si incep sa am o banuiala cum ca trupul meu ma saboteaza. Doar i-am spus acum o luna sa functioneze pe noul fus orar, sa fie atent cand rasare Soarele si cand apune, si sa se conformeze. Se pare ca cineva l-a invatat sa citeasca ceasul si sa scada 6 din ora pe care o vede. Astfel, obtine ora din Franta, din orasul luminilor, sau din Lyon. E un progres remarcabil fata de ultima oara cand am verificat :) Oricum mi-am creat acest automatism mental; inca unul in plus nu strica.

O poza mai veche, de vreo 2 saptamani, si-a facut loc mai sus. Era prima ploaie de vara pe care o vedeam de cealalta parte a oceanului. Iar umbrela tipului (era fie japonez, chinez sau coreean, nici acum nu stiu sa ii deosebesc :">) este pur si simplu geniala !!! Cum i-am vazut am stiut ca trebuie sa imortalizez momentul, si ca pana la urma ei doi vor ajunge pe blog :) Sper ca nu vor fi probleme cu copyright-ul.

Devine din ce in ce mai greu sa gasim o ora convenabila pentru amandoi la care sa vorbim la telefon. Cartela magica, care putea 18 ore catre Franta la inceput, acum face figuri... Aseara am format numarul kilometric de 28 de cifre nu mai putin de o ora, timp in care am motait de cateva ori. La celalalt capat al firului, Andreea statea in frig, ingheta, si astepta telefonul public din cabina hexagonala (clasic franceza) sa sune. Dupa 50 de minute, A SUNAT ! In sfarsit ! Si ne-am intins la povesti din nou, in dulcea noastra limba, dar nu prea mult, caci miercuri ea se trezeste dis-de-dimineata, la 8. Poate acum sta pe un scaun la un curs, poate alearga prin campus de la cladirea L pana la cladirea C... Poate sta la soare fiindca proful a decis ca are ceva mai important de facut, sau poate incearca sa intre pe Internet. Da, clar, asta este cea mai grea proba la care ne supunem, voluntar, ca doi mielusei. Am cautat pe eternul Google (dooh! ca asa-i modern, nu? :) ) sa aflu un numar in kilometri. Am aflat. 6585. 6585 km despart Pittsburgh si Lyon. Beat that !

Ieri Soarele m-a impuns cu razele lui sa ma trezesc. L-am urat pentru asta. Azi (in noaptea asta), vreau s-o faca din nou, fiindca Soarele care se ridica la fereastra mea este Soarele pe care l-a vazut Ea mai mult de 6 ore. Curand, daca ne vom uita amandoi sus, inspre el, ne vom intersecta privirile. (Noroc de ochelarii pe care-i purtam, caci altfel n-am putea bate asa de departe!) Acum pot sa-mi raspund intrebarii retorice de 1 saptamana in urma: "In ce directie sa ma uit?". Acum stiu ca daca-mi fac o bocceluta cu haine si mancare, si pornesc inspre est, de unde rasare Soarele, voi ajunge la un moment dat la Lyon. Voi aplica strategema Google (din nou... ce mult a ajuns Google sa faca parte din viata noastra! Oare ar trebui sa ne ingrijoram?). Deci strategema Google: mergi pe sute de sosele pana ajungi la coasta de Est a Americii, apoi "swim across the Atlantic Ocean", te agati de o bucata din solul francez, il saruti de bucurie si apoi continui calatoria senin, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Bocceluta, desigur, trebuie sa fie magica, mancarea sa nu se termine, iar hainele sa nu se uzeze. :)))

Oamenii sunt politicosi pana la extreme pe aste meleaguri. Daca le stai in cale si tu ii calci pe picior (in autobuz, de ex), ei zic intotdeauna "Sorry". Ma simt prost-crescut uneori fiindca nu reusesc sa zic primul cuvantul magic. Dar pe de alta parte, cred ca asta este unul din multele reflexe verbale si mentale dobandite prin educatie aici.

Aaaa, da. Vroiam sa spun ceva despre stilul american de a preda. Deci ieri, la cursul de info+fotografie. Proful rus, foarte destept, umblat prin toata lumea, sta in picioare la catedra lui cu laptopul si incepe ora. La fiecare 3-4 minute ridica ritualic o cana, soarbe o inghititura cu zgomot, si inchide ochii un pic mai mult decat o face atunci cand clipeste. Auzim cu totii cum se scurge lichidul pe gat. E bine sa-ti bei cafeaua de dimineata la ora 12, la primul curs.

Intre timp, asistentul care-si face doctoratul in grafica pe calculator sta in prima banca. Incaltat. De obicei se descalta si ramane in ciorapii albi pe mocheta . De data asta a ramas incaltat. (Insa nu pentru mult timp! :))) Cred ca uitase pur si simplu sa se descalte :)) ). Serios vorbind, e un tip destept, si totusi e distrus. Are parul mai lung decat toate fetele pe care le cunosc, iar barba rasfirata concureaza cu paru in lungime. Ochelarii, desigur, nu lipsesc. Hobby-ul lui este sa "hack on some code". Pe bune! Asa a zis-o cu gura lui :) (Si mie imi place informatica, sa ma si sa descopar lucruri noi la linuxul meu, dar ... ) Oricum, astea sunt doar detalii. Joia trecuta proful a fost plecat, si Jim i-a tinut locul la catedra. A fost cu totul si cu totul neobisnuit, chiar penibil in unele momente, fiindca nu reusea sa faca totul destul de interesant. Punea o intrebare, si astepta raspuns din randurile noastre, si tot astepta, si tot astepta. Apoi incerca sa spuna acelasi lucru cu alte cuvinte, si a reusit o singura data (intr-o ora si 20 de minute). Si apoi a facut o alta chestie, ca sa scape de apasarea de a fi singur in fata mai multor oameni si de a preda ceva atat de ... simplu pentru el ... a chemat pe altcineva la catedra, sa dea clic (stanga!) intr-un camp si sa modifice un numar. Atat. Ceea ce am vazut eu, a fost ca incerca sa ne implice si pe noi, si in acelasi timp sa scape de responsabilitatea de a fi la catedra. Mi se pare ciudat. Toata ora lui mi s-a parut stranie. Dar poate ca-l judec prea dur.

Am venit pentru cursuri, pentru profi, ca sa vad cum e la facultate in state. Toata lumea ii lauda pt modelul de invatamant. Pana aflu mai bine cum sta treaba, va propun, dragi cititori, un nou model de invatamant odata cu poza urmatoare. Modelul Hippie !