sentimentul de oare e?

Dupa cursul de inot. La vestiar, ma imbrac. Ma gandesc la ce vreau sa fac in continuare. Sa completez foaia cu cat am lucrat in ultimele doua saptamani ca sa primesc salariul mai repede? Sa ma asez in fata unui comp ca sa scriu pe blog? Sa ma duc acasa ... ? Si deodata imi dau seama! Casuta postala!!! Trebuie sa merg la casuta postala! De cateva zile astept un plic, si intrebarea care scoate capul la lumina este, foarte natural, "Oare a venit?"... Ma imbrac fulgerator si pornesc grabit la subsolul universitatii, unde se afla 80% din casutele postale. Inclusiv a mea. Mai am doi pasi pana ajung in dreptul ei. Cu putina ingrijorare, incerc sa vad daca e ceva inauntru, in timp ce ma apropii. Nu se vede nimic. Poate totusi inca n-a venit ... Inca un pas. Am ajuns fata in fata. La prima vedere, nimic. Ma uit mai atent, in toate ungherele intunecoase, si "Da, e!" Formez combinatia corecta de la micul meu seif academic, si o iau in mana. E de la ea. Rasuflu usurat, dar inima-mi a si luat-o la fuga. Ma intreaba "oare ce e inauntru?"

Sper ca am reusit sa va redau sentimentul de "oare e?". Asa cum spune prietenul protagonistului din Vanilla Sky, "the sweet is not as sweet without the bitter". Da, intrebarile si asteptarea dau nastere farmecului. Fara ele, totul ar fi deosebit, dar ceva ar lipsi. Ca specie umana, avem nevoie in egala masura si de urat, si de frumos. Ca sa le putem aprecia. Avem nevoie si de tragedie, si de comedie. Ca sa le putem distinge. Avem nevoie si de bine si de rau. Ca sa ne dam seama ca mereu putem sa mai facem bine. Ca sa nu uitam. Ca sa fim fericiti.

cu mana ei ...

... sunt marcate foile pe care le tot gasesc in casuta mea postala ! Merg, caut cu nerabdare casuta, de multe ori ma uit la alt numar si ma entuziasmez, si apoi ajung la casuta mea. Si cand vad un plic asezat oblic prin ferestruica pentru pitici, incep sa formez cifrul cu atentia unui ceasornicar elvetian, sa pot salva din captivitate randurile colorate de pe hartia frantuzeasca. Azi dimineata, acum 2 ore, am gasit doua scrisori de la tine, Andreea, si mi-au incalzit sufletul. Sunt cel mai fericit om de pe Pamant !!!

A urmat cursul de inot. Proful ne-a pus sa ne incalzim mai mult decat de obicei, pentru ca apoi sa facem "jump-starts" ... N-am priceput din prima ce inseamna jump-starts, dar aveam sa aflu curand. Mai ales atunci cand ne-a pus pe toti sa iesim din piscina si sa ne aliniem la margine. Dar cel mai mult atunci cand ne-a explicat cum sa facem sa sarim in apa, cu capul inainte. M-am fortat sa ma arunc inainte, mi-am reprimat instinctele care-mi strigau "N-o face!!! Nu baga capul inainte, mai prostule!"... La sfarsitul cursului, aud cum imi spune proful "Good progress today, Andrei !".

brb :D

Inca o saptamana...

Se pare ca pt mine saptaman se termina miercuri seara, fiindca atunci ma simt eliberata de cea mai grea povara... atat timp cat nu mai trebuie sa ma trezesc pe intuneric, pot munci oricat!

O unealta noua de la Google e in probe pe desktopul meu. Printre altele, imi afiseaza si fotografii din fisiere pe care eu i le-am indicat, intr-un mic slide-show, in coltul ecranului... incontinuu. daca le dau pe Fast Forward, imi inteleg foarte bine viata, o pot rezuma in minte in numai cateva flashuri, nu insa si in cuvinte. Voi incerca exercitiul iar si iar, pana cand voi reusi sa dau glas flashurilor.

Cateva lucruri noi de povestit, fara "Draga jurnalule" si fara "Sa vezi, fata, ce mi s-a intamplat!". Metrourile de pe linia D, m-am convins de acum de ceva vreme, merg singure. Sunt probabil foarte bine automatizate, ghidate cu telecomanda, ceea ce stiu e ca nu sunt nici trase, nici impinse, fiindca in fiecare dintre capetele unde ar trebui sa fie un mecanic e cate un geam enorm brazdat de o bara si in fata geamului sunt banchete pt calatori. Daca te asezi in fatza, simti ca esti impins cu putere intr-un hau, uitandu-te pe geam; daca te asezi in spate, ti se pare ca un aspirator enorm si nevazut te smulge cu putere din statie, tot mai adanc in tunel.

M-am imbolnavit din nou si a fost fermecator sa ai febra duminica seara, sa fiu in pijamale la ora 19 si sa impart o patura groasa, cand intr-o camera, cand in alta, cu prietene la fel de bolnave si de "febrile". Nu mai tin minte numarul ceaiurilor baute, nici al servetelelor consumate, stiu numai ca in seara aceea de febra m-am simtit mai lucida decat oricand si ca simteam nevoia sa impartasesc, sa glumesc, sa argumentez, sa demonstrez, sa rememorez, intr-un cuvant, sa vorbesc.

Magloire a ras azi de mine ca sunt imbracata in rosu din "cap pana-n pantofi" (da, aveam pantofi rosii, nu radeti... si caciula!) si i-am raspuns ca m-au enervat cursurile de azi si "je suis devenue toute rouge".

Si, apropo de cursuri, despre sindromul "girafa din Madagascar" (cine n-a vazut filmul, nu ma poate ajuta sa-mi amintesc cum o chema, dar ceilalti...?)... sufar de sindromul "girafa academica din Lyon". Nu exista saptamana in care, convinsa ca Mp3-playerul inregistreaza in legea lui si nemaireusind sa tin ochii deschisi, sa nu adorm la cate un curs-doua. Cateodata, ca azi, mai raman si cu stiloul deschis. Mi se intampla asta si in Bucuresti si chiar la liceu. Si nu cred ca se numeste plictiseala...

Dar despre toate acestea, intr-o emisiune viitoare...

Cum ar spune dragul meu, "Noapte buna, copii!"

Despre Elvetia, pistrui, "Lumea"

Sambata in zori ne-am urcat in autobuzul care duce la gara... eram numai doua, dar ne doream foarte mult sa vedem Geneva... am pierdut primul tren, asa ca l-am luat pe al doilea, care ajungea in oras dupa pranz. Am pierdut vremea cu un "Le Monde" de 2,5 euro, editia de sambata, cu supliment pe care nu l-am citit si cu 4 pagini de stiri care au fost publicate in cursul saptamanii in New York Times... Stiri in engleza in Le Monde? Ce bizar... Bineintele, Raluca m-a acompaniat cu lunarul "Le Monde Diplomatique", parca mai putin de stanga decat cotidianul. Acuma am inteles de ce la facultate "Trebuie sa cititi Le Monde in fiecare zi" a fost primul lucru pe care l-am auzit de la profesori. Si de ce studentii manifesta mereu impotriva lui "Sarko" chiar in sanul universitatii, de ce se urca la catedra si iau microfonul si striga convulsiv in el, iar profesorul, impasibil, ii lasa sa isi faca numarul. La fel si marea masa a studentilor.

La gara Conivain din Geneva, muzica lautareasca... tigani romani cu acordeoane si viori, parca totusi ceva mai scuturati decat cei de la Gara de Nord... dintre cei care "s-au realizat". 5 franci (1,63 franci=1 euro) biletul de autobuz pentru toata ziua, 6 franci un covrig cu susan, 285 de franci o pereche de cizme, 3000 un ceas Rolex, 10 un meniu MacDo. Pe asta din urma l-am si incercat... Cartofii trimiteau cu gandul la steagul Elvetiei. Erau insa facuti dintr-un fel de piure intarit, prajit.

Un parc mare de tot era aproape gol, sambata la ora 14:00... numai cativa copii si foarte multe flori. Am jucat sah la scala mare si m-am prefacut ca am reusit sa ii iau Ralucai regina alba. In rest, mi-am implinit visul de a ma da intr-un leagan facut dintr-o anvelopa de masina, m-am zabantuit in el pana erau gata-gata sa se rupa lanturile. Oameni pe jumatate morti sau macar lesinati strabateau parcul ala cu niste ochi morti sau macar albiciosi. Copiii nu tipau ca vor in leagan, mamele nu alergau dupa ei.

Un targ de vechituri... peste asta am dat incercand sa gasim Palatul Natiunilor Unite. Haine vechi, obiecte vechi (sa ne intelegem, nu vechi in sensul de antice, deci valoroase... nu, doar vechi, roase de molii, carpite, scorojite), kitsch-kitsch-kitsch. Am dat peste un domn serios slab de tot si cu ochelari pe care l-am intrebat una si alta si cand ne-a spus ca nu vorbeste decat engleza am simtit caldura in suflet. Am ras in engleza (dupa cat timp?) si am glumit in engleza... mi-e mai apropiata decat franceza, acasa o foloseam mai mult, fiindca e amuzanta si usoara si, cumva, inofensiva.

Orasul vechi - dominat de ciocolaterii si terase. Un baton de ciocolata mic de tot, la numai 2 franci, avea alune raspandite peste tot, dar atat de sfaramate, incat nu simteai decat amarul de cacao. Papilele mele nu stiau ca e ciocolata elvetiana si mi-au zis-o pe de-a dreptul "E naspa, ma, vrem Snickers!" "Ce stiti voi, incultelor, le-am zis, luati de aici ca nu se stie cand mai puneti voi mana pe asa ceva..." Nimic deosebit, deci.

Suveniruri: steagul Elvetiei, vaci mov (din portelan sau plush), tricouri cu steagul, talangi impodobite cu motive nationale, pt gatul vacilor, cani cu vaci, vederi cu lacul Evian, haine si genti peruane (???), cutii de ciocolata. In afara de asta, orice obiect pe care se poate imprima steagul Elvetiei (lingurite, pixuri, farfurii).

Un magazin de jucarii mi-a mers la suflet. L-am cunoscut pe Remy din Ratatouille la dimensiunea lui de 99 de franci, asa ca m-am multumit sa ma pozez cu el... La fel si cu o girafa mare si pufoasa, ca un Komm Zu Mir mult mai dezvoltat... Tot felul de obiecte cu Diddl si Diddlina (sau aici pt varianta francofona, cool). De fapt, era un Disney Store, cum am vazut si in Lyon, cu singura diferenta ca avea trei etaje... am spus in acelasi timp cu Raluca "N-o sa fac un copil pana n-o sa-i pot cumpara de aici absolut tot ce imi doresc" :))

La colt de strada, peste tot, chioscuri cu Marrons Chauds (castane calde)... probabil o alta traditie elvetiana.

Tot cautand lacul Evian, am dat peste adevaratul centru al orasului, cel comercial. Pe o raza de 500 m, am gasit: Patek Philippe, Louis Vuitton, Chanel, Cartier, Rolex (doua! sic!) si nu mai tin minte cate altele. Destul de sufocant si intimidant pentru mine... ma gandesc si acum care o fi rostul... mai erau si urate, pe deasupra!

Lacul nu e de o frumusete epatanta, dar e uimitor de limpede si, daca te gandesti la cat de mult platesti in Romania pentru o sticla de apa extrasa de acolo, te intrebi de ce nu ti-ai luat bidoanele de cate 5 litri dupa tine... Frumoase, in schimb, deosebit de frumoase sunt lebedele, cum n-am vazut mai albe, cum nu exista mai albe, cred... Se adunasera toate la gura podului, dar nu se inghionteau ca ratzele, gastele, vrabiile, ci, discret, culegeau mancarea din apa cu indiferenta suverana sau indepartau de langa bucatica de paine o adversara nedorita. Acesta din urma parea un gest aproape politic la pasarile astea cu ciocul pe sus. Printre ele, cateva neelegante ratze care, evident, se simt prost "imbracate" si needucate. Eh! Lebede elvetiene! Niste fanfaroane!

In final, am ajuns acolo unde ne dorisem toata ziua sa ajungem: LA ONU!! Pe Ralu, care face stiinte politice, o inteleg, dar eu?? Mie cred, insa, ca mi-a dat ghes Komm Zu Mir, care, cum s-a vazut in fata Natiunilor Unite, a si simtit nevoia sa ia toata pacea lumii pe umerii lui. L-am agatat acolo unde si-a dorit sa stea agatat si am fost multumita si cu poza la zid (probabil clasica in locul acela), daca ore de vizita nu mai erau, numai sa plec odata din orasul acela!

In trenul spre casa eram, totusi, incantate, obosite... pe undeva bucuroase ca am facut-o si p-asta! Am cantat in soapta si am dansat asezate pe scaun. Ne-au ramas intacte biletele Geneva-Lyon, n-a fost control, deci poate mai mergem candva... si ma imtreb care societate de cai ferate va fi pacalita? Cea elvetiana sau ca franceza? Mi-ar placea sa fie prima... ca au de unde!

Marti in tramvai urca un grup enorm de copii care incep sa joace prinselea... pareau neinsotiti si complet scapati de sub control... radeau si alergau ca niste maimutzele... unul citea, era inalt si purta niste ochelari foarte mari, se simtea superior. O negresa mica repeta un dans si doi pushti albi incercau sa o imite. Dupa nici 3 statii, aud o voce de doamna invatatoare ca ii pune sa se incoloneze si sa coboare. Se cumintesc brusc si in cateva secunde se aseaza cate doi pana ce umplu peronul statiei. "Estelle" (asa am botezat-o in imaginatie) nu are mai mult de 9 ani. E imbracata in culori pale, delicate (bej si roz), e roscata si pistruiata si are o coada lejera. se tine cu mainile de bretelele de la rucsac... apoi le impreuneaza in fata. E cuminte. Peste nici o secunda, ma priveste si ea si ne zambim... Invatatoarea o tine stras de umar, fiindca tramvaiul a pornit, dar ea se apleaca cat poate si ne zambim in continuare. Parca toti pistruii i se urca in varful nasului si ai pometilor cand zambeste...