schimbare de perceptie
In acesti doi ani de cand am plecat de acasa si de cand mama are grija de mine de departe, au fost multe zile in care am carat, ca orice student, bagaje si pachete, mancare facuta cu drag de mama, de la Gara de Nord catre casa. In bucuria ei imensa de a-mi putea fi inca de folos, ea ma impovara cu genti si sacose pe care uneori nici nu le puteam ridica de jos.
Mergeam agale, asudata si chinuita, mereu pe acelasi drum, urcand si coborand mereu aceleasi scari la metrou, tragand din greu dupa mine geanta ca o lacusta din plumb atarnata de piciorul meu. Ma intrebam ce as face eu daca as fi unul dintre acei tineri grabiti sau domni iesiti la plimbare cu familia, daca m-as vedea tarand soparla... Nu stiam ce sa raspund, nu stiam daca mi-as fi sarit in ajutor. Azi am primit o lectie.
Dupa doua trepte urcate cu sudori crancene in statia Obor, vad o mana negricioasa care imi apuca geanta si o ridica usurel pe sus... "Haide ca te-ajut eu..." . Il scanez: pantaloni de trening murdari, pulover murdar, fatza murdara, par murdar, ochi... ochii nu se vad. Are un copil la fel ca el, adica ... murdar care se uita mirat la mine. Ce incerc sa fiu? Retro, French-like, un pic rockeritza cu bocancii mei intentionat prafuiti? Miros a parfum si ascult muzica la casti. "Da-o incoa' ", repeta omul invitatia, dupa ce mi-a luat geanta din mana. E tigan. In minte imi tresare colega aceea a mea care nu suporta nici discutiile polemice despre minoritatea asta, dar care nu prea stie mare lucru despre viata in general, fiindca n-a iesit out there. Protestez in stilul meu de fata bine crescuta. E clar ca omul nu stie ce sa raspunde la replici de genul "Vai, dar nu trebuia" sau "Va rog, nu..." sau "Dar m-as fi descurcat" (pe naiba! Am deja limba de-un cot). Nu stie, nu e bine crescut la fel ca mine, el e bine crescut altfel. Copilul merge in fatza mea, dar se mai intoarce din cand in cand si ma priveste cu sobrietate. Ajuns sus, omul abandoneaza geanta fara sa ma priveasca. Eu ii multumesc din urma, bine crescuta, cum sunt, dar nu intoarce nici macar privirea.
E o datorie sociala pentru ei sa ii ajute pe cei mai slabi decat ei? A facut asta ca sa demonstreze ceva, sa demonstreze ca cei ca mine sunt plini de prejudecati, ca sunt resentimentari si plini de ifose? Cred ca a facut-o pentru ca asa trebuie. Asa trebuie sa faca orice om altui om?
Deci sa facem o socoteala: cati oameni am intalnit eu in acesti doi ani?
