de maini si de picioare

E simplu si de luni ma chinuiesc sa gasesc timp sa scriu. O sa scriu acum, cand sunt in criza de timp.

Luni, in metrou, o mama de 50 de ani cu baiatul ei de 30, el ochi albastri, camasa portocalie, pantaloni de stofa, pantofi cu botul ascutit. Batrana - costum simplu, stofa bleumarin, batic pe cap, se asaza langa mine si miroase a sapun, a laavanda, a curat. El poarta o sacosa si deasupra tuturor lucrurilor pe care le are in ea, un halat de casa, un capot. O tine de mana, cand ea are ochii inlacrimati si isi musca buzele. Se duc la spital, ii e frica. Si el se straduieste sa nu planga si o mangaie pe nas, ca pa copiii mici. mana mea, cu inelul cu semilune, sta cat pe ce sa atinga mana libera a batranei, abia ma abtin, mai e numai jumatate de statie, imi vine sa o strang in brate... un sfert, i-as spune ca n-are cum sa nu iasa totul bine daca are incredere in Cel de Sus. Inca 10 secunde, o privesc zambind, dupa ce m-am ridicat de pe scaun, ea se uita pierduta in ochii fiului, care ii zambeste si el. Ii spune ceva la ureche... Oriunde ar fi acum, batrana aceea, mi-ar placea sa primeasca gandul meu cald. Am coborat la Obor cu gandul acesta si de 4 zile il port.


In aceeasi zi, cateva ore mai tarziu, la pranz, intind un ban mai din mers, mai pe loc, unei batrane care cere pe scarile pasajului de la Universitate. Batrana imi spune "Multumesc , mama" si inainte sa ma pot apara, imi saruta mana. Ma aplec si ii urez sanatate, dar nu suficient de repede si de cald. Ii mai spun sa nu faca asta ... exact asa m-am exprimat "Nuu, va rog, nu faceti asta". Cata stangacie!!

In aceeasi zi, seara, intru in salonul de spital al lui Sorin sa imi iau cursurile inapoi. Radem, povestim, glumim. Trec cele 10 minute de vizita ale mele si cand ma ridic sa plec, vad in patul de alaturi un barbat in varsta ... fara picioare, legat cu o funie de marginea patului, ca sa se poata ridica. Iesim in curte si Sorin imi spune ca omul isi tiranizeaza sotia, internata si ea ca sa aiba grija de el. Ce naturala e meteahna intr-un spital sau ce putin vad eu in ultima vreme! Langa mine, pentru 10 minute, un om fara picioare, iar eu nu-l vad. Am fugit acasa...

Si totusi, de unde dorinta asta a noastra de a fi legati de maini si de picioare? Vrem sa ne daruim, sa apartinem de ceva, sa apartinem cuiva. Poate ca e o idee capitalista. Suntem ai cuiva, dar cineva-ul e al nostru... sau poate ca nu e asa...